Este limpede, cu cât încercam sa ne afundam în haul teoriilor despre Univers, cu atât suntem mai departe de adevar. Sau mai aproape de ignoranta. Se lanseaza teorii fantastico-literare despre Big Bang, dar nu stim cum s-a nascut „regina noptii moarta”, Luna. Daca vrem sa vorbim despre Luna, trebuie sa plecam de la Univers. De la dilematica întrebare, cum s-a format el? Si aici, teoriile, care mai de care mai fanteziste, încep cu Marea Explozie, numita în engleza Big Bang. Limita de principiu a acestei teorii, dincolo de fabulatie, este ca nu ne spune din ce s-a format acel atom infinit de dens si infinit de greu. Asadar, nu ne spune nimeni, ce a fost înainte de celebrul Big Bang!
Efortul pentru cercetatori se pare ca depaseste imaginatia, asa ca se considera ca Big Bang-ul este suficient pentru orice început si da bine în Enciclopedii. Fiindca daca teoria expusa în capitolul Geneza din Vechiul Testament ne spune ca totul s-a nascut din nimic (ex nihilo), permitându-ne sa ne oprim cu investigatia unor evenimente de „dinaintea” momentului zero, teoria „stiintiifica” vrea sa se situeze la polul opus si sa ne convinga ca Universul s-a nascut din „ceva” totusi, adica din atomul de materie, infinit de dens si de greu. Asadar, cum a fost posibil Big Bang-ul? Exista si pentru aceasta întrebare niste teorii, la fel de fanteziste.
Una ar fi ca a existat un Univers oscilant, un ciclu nesfârsit de nastere, moarte si renastere. Poate i-am spune reduplicare. În fond acest ciclu este valabil si pentru viata de pe Pamânt: si omul se naste, moare si se reduplica printr-o noua nastere. Un adevar care poate fi înteles si din citirea filosofica a Noului Testament. Continuând logica acestei teorii, slabirea treptata a fortei de inertie ar fi oprit în cele din urma expansiunea Universului, urmând un proces de apropiere a galaxiilor care ar fi culminat cu contopirea lor în atomul primordial, despre care vorbeste teoria Big Bang-ului, pentru a se recrea! Apoi, procesul s-ar fi repetat, ciclic. Asta ar fi teoria Universului oscilant care, din pacate, nu ne spune un lucru esential: noi, actualii locuitori ai Galaxiei, a câta generatie de Big Bang suntem?
Si cum ramâne, conform teoriilor lansate, cu primul atom infinit de dens si infinit de greu al „primului” Univers? Sunt întrebari atât de grele încât pâna si imaginatia fizicienilor teoreticieni trebuie sa se recunoasca învinsa. Si, în fond, de ce avem noi nevoie ca astrofizicienii sa inventeze alte legi fizice, când e clar ca lumina zilei ca nici macar cele reale nu pot explica iluzia unor teorii hazardate, fanteziste, asemice (fara sens).
Cine a pus Luna acolo unde este?
Sa ne întoarcem ochii de la adâncul Universului, guvernat de legile lui, nascut dupa legile lui, si sa privim companionul apropiat noua, Luna. Cum s-a nascut Luna? Este „satelit natural” sau planeta? Si în acest caz teoriile se întrec în aproximatii si nici macar nu se dovedesc convingatoare pe de-a-ntregul. Se spune, în teorie, ca planetele Sistemului nostru solar s-au format prin atractia gravitationala exercitata de Soare asupra uriasilor meteori din preajma, sau dintr-o astfel de ciocnire a lor. Modelul stiintific nu explica unele anomalii. Una ar fi înclinatia extrema a orbitelor lui Mercur si Pluton, cât si aceea a asteroizilor, meteorilor si a cometelor fata de planul eclipticii Soarelui. Alta ar fi rotatiile axiale retrograde ale lui Uranus si Venus. Practic, o treime din satelitii planetari au orbite retrograde fata de sensul de rotatie a planetelor de care apartin.
Când vorbim despre Luna, si cum de este ea acolo unde este, trebuie sa amintim teoriile care au încercat sa explice formarea „satelitului” nostru. Ele sunt grupate, asa cum le aminteste prof. univ. dr. Iuliana Armas, în patru categorii. Practic, nici una dintre ipoteze nu explica în mod satisfacator prezenta Lunii alaturi de Terra, acest lucru ramânând în continuare un mister (atât pot oamenii de „stiinta” care, în rest, vor sa ne convinga cu zel ca ei sunt în posesia adevarului legat de însasi nasterea Universului!).
O prima ipoteza, cea a desprinderii Lunii din Pamânt a fost formulata în 1879 de George Darwin (cel de al doilea fiu din cei zece ai celebrului Charles Darwin). Ea porneste de la ideea ca la începutul formarii sale, Terra se rotea extrem de repede (cu o perioada de 2-3 ore în loc de 24), ceea ce a dus la aparitia, în zona ecuatoriala, a unei proeminente. Aceasta a devenit instabila si s-a desprins. Teoria desprinderii din Pamânt poate explica diferentierile chimice dintre cele doua corpuri ceresti, dar nu si problemele de dinamica. Teoria captarii (formulata de Cloud în 1968) presupune ca Luna s-a format din sectorul asteroizilor.
Acum circa 3,9 miliarde de ani, distanta dintre cele doua corpuri a devenit suficient de mica pentru ca satelitul sa poata fi captat. Numai ca probabilitatea unui astfel de scenariu este extrem de redusa pentru ca trecerea de la o orbita initiala heliocentrica, de forma parabolica (relativ la Terra), la cea geocentrica, eliptica actuala, ar fi necesitat o frânare extraordinara a vitezei de deplasare pe orbita a Lunii, ceea ce ar fi dus la topirea suprafetei ei. A treia ipoteza, cea a formarii concomitente a celor doua corpuri prin procesul de acretie nu poate explica diferentierea chimica mare, în special de ce Luna prezinta un continut mult mai scazut în fier (10% din masa lunara) si elemente usoare (Na, K, 0,07 %) comparativ cu Pamântul.
În fine, o a patra ipoteza s-a bucurat de o mai mare atentie cu ocazia conferintei din Hawaii (1984). Cu aceasta ocazie a fost revitalizata ideea mai veche a aparitiei Lunii ca urmare a unui impact meteoritic extrem de violent care ar fi avut loc în perioada de început a evolutiei Pamântului (idee formulata initial în 1946). Aceasta ipoteza pleaca de la ideea unei rotiri initiale mai lente a Terrei. Coliziunea cu un corp de dimensiuni planetare ar fi accelerat perioada de rotatie a planetei.
Concluzia logica ar fi ca deocamdata nici o teorie nu sta în picioare. Luna si Pamântul au structuri diferite si deci origini diferite! S-a presupus ca Luna ar fi fost o planeta care gravita în jurul Soarelui si la un moment dat (?) si-ar fi parasit orbita, atrasa fiind de gravitatia Pamântului. Atunci, daca nu este „satelit”, Luna este Planeta, iar daca este „Planeta” atunci trebuie sa orbiteze obligatoriu în jurul unei „Stele”. Aceste neconcordante si lipsa de substanta au dovedit incapacitatea teoriilor de a explica rezonabil fenomenele naturale care s-au petrecut într-un trecut îndepartat al evolutiei Universului.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii