Intrarea întreprinderilor private în cursa cuceririi spatiului cosmic ar putea sa bulverseze regulile juridice în materie de explorare si utilizare a spatiului extraatmosferic. Chestiunea parea reglata de mai multi ani (1967), când un tratat international sub egida ONU stipula în articolul II ca „spatiul extraatmosferic, inclusiv Luna si alte corpuri ceresti nu pot face obiectul adjudecarii nationale prin proclamarea suveranitatii, nici prin vointa de utilizare sau de ocupare, nici prin oricare alte mijloace”. Pe scurt, Luna ar trebui sa nu apartina nimanui sau sa apartina întregii lumi.
„Jungla” selenara de pe Terra
Totusi, cucerirea spatiului cosmic a evoluat considerabil dupa 1967, reglementarile s-au diversificat, iar acordurile bilaterale sau multilaterale dintre guverne sau agentii spatiale s-au înmultit. Tone de documente definesc regulile si responsabilitatile în ceea ce priveste navetele spatiale, satelitii, oamenii trimisi în spatiu, statia spatiala internationala, sondele de explorare etc. Regulile juridice aplicabile în spatiu sunt astazi foarte (de fapt, prea) complexe, fara însa a exista un adevarat plan de ansamblu. Chiar si specialistii se recunosc depasiti în aceasta adevarata jungla de nepatruns. Astfel, una dintre întrebarile foarte serioase care se pun este – în conditiile dezvoltarii primelor întreprinderi private de zboruri spatiale, de tipul Space X, ce se va întâmpla daca una dintre acestea va ajunge sa puna piciorul pe Luna pentru a o exploata?!
Liber la exploatare
În ultima vreme s-au înmultit revendicarile de… proprietati pe Luna, în asa masura încât Institutul international pentru drepturile spatiului (IISL) a precizat ca fiecare stat are obligatia sa nu legalizeze asemenea revendicari. Problema este însa ca nu toate tarile au semnat tratatul din 1967. Abia la 1 ianuarie 2017, un numar de 105 tari l-au ratificat (între ele, China, Franta, Rusia si SUA), alte 24 de tari ramânând înca în afara acestei optiuni. Un alt tratat, stabilit în 1979, priveste eventuala exploatare a Lunii si a altor corpuri ceresti; exploatare reglementata, dar perfect autorizata. A fost semnat de tari precum India si Franta, nu însa si de actori majori ca SUA, Rusia, China sau Japonia. Si se stie ca în sertarele multor agentii spatiale exista proiecte de exploatari „miniere”: helium-3 (care ar putea deveni un supercarburant), apa de pe Luna, magneziu, cobalt si uraniu de pe Marte ori de pe asteroizi. De altfel, NASA a anuntat întoarcerea pe Luna în 2020 si stabilirea unei baze permanente pe satelitul nostru în 2024, insistând pe interesul stiintific al proiectului si pe faptul ca Luna ar putea deveni o baza de lansare pentru zborurile umane catre alte planete.
Dreptul maritim pentru hoteluri spatiale!
Nu e o gluma: navele spatiale, la fel ca ambarcatiunile maritime, poarta un pavilion si navigheaza – nu pe apa, ci în spatiul cosmic. Asa ca „precum pe pamânt, asa e si în ceruri”; cel putin, deocamdata. Daca rusii lanseaza o naveta de pe teritoriu francez, ambele tari au responsabilitatea traiectoriei acesteia, dar în interior se aplica legile rusesti.
Pe de alta parte, s-au gasit si destui indivizi „originali” în lumea terestra care sa se autoproclame proprietarii Lunii. Americanul Dennis M. Hope (autointitulat presedintele guvernului galactic!!!) a depus în 1980 acte de proprietate asupra tuturor corpurilor cosmice din Sistemul Solar atât la serviciile funciare din San Francisco, cât si la ONU si la guvernele american si rus. El a ajuns chiar sa vânda „parcele lunare” de 4.000 m2, lânga Marea Linistii, la peste 30 de euro/m2. Asa-zisul contract de vânzare-cumparare e însotit de o fotografie a „proprietatii” si descrierea acesteia. Numai buna de pus în rama si de agatat pe perete! Imobiliarele selenare merg bine-mersi si pentru Lunar Republic Society din New York, care din 1999 a vândut milioane de metri patrati de pe astrul noptilor noastre. Unor persoane „lunatice”, desigur…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii