Folclorul, esenta sufletului românesc!

    – Asadar, Domnule profesor Lucian Caraman, iata-va din nou acasa, in România! De la ultima noastra intâlnire, ce alte ispravi a mai facut grupul vocal „Simbol”, pe care il conduceti..
    – Asadar, Domnule profesor Lucian Caraman, iata-va din nou acasa, in România! De la ultima noastra intâlnire, ce alte ispravi a mai facut grupul vocal „Simbol”, pe care il conduceti… – Ultima noastra intâlnire fiind in… aprilie!?
         – Cred ca da! – Pai, dupa cele doua concerte pe care le-am sustinut in Slovacia, in aprilie, despre care ati scris in „Magazin”, odata intors la Toulouse, am reluat lucrul cu
     echipa de francezi si am pregatit participarea la o mare sarbatoare religioasa – Pentecôte – la care ne-am prezentat cu câteva piese de muzica sacra. Apoi ne-am pregatit pentru un concert cu care am reprezentat România la Festivalul International de Folclor Grand’Fenetra, pe 27 iunie, la editia din acest an fiind prezenti, in afara de formatii din tarile latine traditional prezente, si artisti din Bulgaria, Ungaria, Bielorusia si Ucraina… Si mi-am zis ca e inadmisibil ca România sa nu fie prezenta… Am reusit sa ma descurc cu organizatorii si sa aranjez aceasta participare pe ultima suta de metri, cu o zi inainte…
         – Oficialitatile române erau anuntate, v-au solicitat cumva sa participati?
         – De doua ori, nu… Am reprezentat România, ca sa zic asa, „clandestin”, cântând, imbracati in costume populare, folclor de la noi, circa 20 de minute, spre deliciul spectatorilor, surprinsi si incântati de prezenta noastra, dar mai ales de frumusetea folclorului românesc… Miercuri seara, marele concert la noul templu protestant din Toulouse, de aproape o ora si jumatate! Primele 12 piese le-am cântat cu echipa de francezi iar urmatoarele peste 25 de piese le-am cântat numai noi, cei patru români! A fost un succes extraordinar… Ca dovada, câtiva dintre cei aflati in sala, oameni de o excelenta conditie intelectuala – dar nu numai! – s-au oferit voluntar sa ne inregistreze digital, in vederea realizarii unui CD, cel de-al treilea si ultim concert, cu un repertoriu de negrospirituals, la bazilica St. Sernin, din suita de la Toulouse… Asa s-a facut ca la Praga, unde, dupa cum stiti, fuseseram invitati, ne-am putut prezenta si cu mai multe exemplare din acest CD!
         – Spuneti-mi, va rog, cum ati izbutit sa-i faceti pe francezi, mai reci de felul lor, sa se apropie de folclorul românesc si sa-l mai si cânte pe deasupra…
         – Stiu eu?! Cred ca a fost mai simplu decât pare la prima vedere. Francezii nu sunt lipsiti de curiozitate, dimpotriva, mai ales pentru lucruri inedite, foarte rare…
         – Pentru ei suntem ceva… exotic?
         – Cam asa ceva, pentru ca, dincolo de Ungaria, care si ea, deja, este un teritoriu foarte exotic, pentru francezi e o ceata deasa… foarte deasa! Dar nu numai pentru ei, ci, in general, pentru occidentali. E si „vina” lor, dar e mai ales vina noastra, a românilor, ca nu stim, nu vrem, nu putem sa ne facem cunoscuti in lume… Le-am interpretat câteva piese din folclorul românesc si au ramas inmarmuriti, fascinati mai ales de ritmuri… Asa se face ca, acum, ii poti auzi cântând singuri „Marita-m-as marita / Pita n-o stiu framânta / Pe lopata n-o stiu pun(i)e / Numa’ s-o legam c-o fun(i)e”! Cu accent neaos! Jos palaria! De ce? Fiindca suna ca o muzica vie, nimic prefabricat. Nimic poleit ca in videoclipurile care vin de peste Ocean… Folclorul nostru este ceva atât de proaspat, atât de autentic, incât ei se simt parca traind mult mai intens, mai adevarat, atunci când il cânta, decât cântând orice altceva…
         – Iata un (pseudo)paradox! Francezii se arata a fi mai interesati de folclorul nostru decât suntem noi, aici, in tara… Mira-m-as sa-l cunoastem chiar atât de bine incât sa ne saturam de el! De ce credeti ca exista azi atât de putine formatii vocale care sa cânte la noi piese folclorice? – Pai, sunt mai multe motive… Unul ar fi transformarile care au avut loc dupa decembrie ’89, bulversarea asta a societatii care incearca sa-si regaseasca valorile, punctele de sprijin pentru a se repune pe picioare. Apoi sunt motive economice, pentru ca, mai nou, pentru organizarea unor concerte sau inregistrari sau manifestari artistice trebuie sa existe magicul „sponsor”. Dar sa zicem ca si lucrurile astea s-ar putea rezolva. Desi din ce in ce mai multa lume isi inchipuie ca se poate trai fugind numai dupa bani, e de dorit sa nu se uite ca mai exista si cultura! Pentru arta, orice sacrificiu este mic… Exista si o blazare foarte mare, mai ales la acei foarte multi oameni care ar fi putut sa faca ceva… sunt din ce in ce mai putini cei ce sunt gata sa
     se sacrifice ei insisi, sponsorizând astfel arta, cultura… Iata, pentru fotbal se gasesc cu usurinta sute de mii de dolari, milioane chiar. Pentru restaurarea „Coloanei Infinitului” – nu… Nu stiu in ce subsol de pagina de istorie se va consemna ca ai sponsorizat echipa X sau Y, dar sunt sigur ca istoria va retine la loc de frunte pe cei ce vor subventiona refacerea operei lui Brâncusi!
         – Dar nu cumva aceasta nepasare cu privire la soarta folclorului este provocata si de privirea „superioara”, minimalizanta pe care „elita” o arunca asupra „lalaielilor vulgului” – si, imitând-o, multi altii – nu cumva, deci, strâmbam din nas la ce e românesc, de dragul de a fi socotiti, vezi Doamne, „europeni” si a primi… „certificat de bonjuristi”?
         – Ba da! Se socoate ca acest folclor „nu mai este la moda”… Foarte multi oameni mi-au spus „Pai, asta la ce mai e buna? Au trecut vremurile alea, acuma sunt alte muzici care se vând bine, care sunt bine vazute, alte muzici la care lumea danseaza si nu mai topaie la hora!”… NU! Este o impresie falsa, cu totul gresita! Am credinta ca suntem pe cale sa comitem o crima… o crima ireparabila! E sufletul nostru in joc! Folclorul e sufletul românului! Si daca ne batem cu toate fortele pentru dainuirea lui, devenim propriii sponsori ai sufletului nostru… Pentru ca ceea ce am reusit sa fac acum cu francezii – si nu numai cu ei, ci si cu cei trei români pe care am reusit sa-i duc, periodic, din România prin turnee europene -, ar putea face si autoritatile culturale din tara carora nici nu le trece prin minte ca, cu mijloace banesti minimale, se pot face lucruri extraordinare! Acestea, pur si simplu, lasa sa se descurce toata lumea cum o putea – daca o putea… Si cum situatia este asa cum este, foarte putini oameni au, cum am eu, in Franta, un salariu corect… Eu nu traiesc din afaceri. Profesor am fost in România – profesor sunt si
     in Franta! Turneele noastre sunt sponsorizate in mare parte din salariul meu iar deplasarile prin Europa le efectuam cu masina mea… Singura deosebire este ca aici predam matematica, iar acolo sunt profesor de educatie muzicala si de cor! Asadar, sa revenim, in momentul in care se pune suflet si niste valori, valori ale cântecului traditional – a propos, ele sunt la fel de amenintate si in sudul Frantei, intr-o anume masura, numai ca acolo exista o logistica de natura sa-ti permita apararea acestor valori – si cultura redevine cultura si-si pastreaza originalitatea… Asta, intr-o vreme când globalismul – mondialismul, cum spun francezii – face ravagii, inseamna ca atâta timp cât ramâi, ca popor, original, reprezinti cu adevarat o valoare de mare pret. Altfel – dispari inghitit, topit in cultura altora… De regula, o cultura tip Coca-Cola! De când am venit, am ajuns in situatia pur si simplu disperata sa-mi pun intrebarea când vom ajunge noi sa avem un prim concert, in România, sa cântam nu neaparat cu francezii, ci cu românii, piese folclorice, pentru ca vad ca pe nimeni nu mai intereseaza asa ceva… Uite, si la Radio, pâna nu am prezentat CD-ul nostru, nimeni nu a vrut sa stea de vorba cu noi. Pur si simplu, s-au uitat la mine ca la un nebun! Mi-au zis ca nu exista coruri acuma care sa mai stea in picioare, numaram pe degetele de la o singura mâna corurile din tara care sunt respectate in acest moment, in stare de functionare… Si le-am dovedit ca se poate orice, daca exista credinta, daca exista pasiune si mai ales daca exista o tenacitate care sa-ti permita sa continui a te bate pentru aceste valori… Si-mi pare rau ca trebuie sa o spun, dar exista din ce in ce mai putina lume in tara, in acest moment, care pare dispusa sa mai investeasca si sa se implice in salvarea acestui domeniu… E foarte trist… foarte trist…
         – …Adica sa investeasca in propriul nostru suflet!
         – Da, exact! Pentru ca, in ultima instanta, asta este! Ne uitam, ne omorâm, deci ne ingropam, propriul nostru suflet pentru ca nu mai facem folclor autentic! Subliniez, folclor autentic, nu rap, hip-hop, techno si dance, care sunt foarte „la moda”, bazate unele piese pe asa-zise „teme românesti”… NU! Pentru ca muzica precum cea creata de, sa spunem, „Rosu si Negru”, „Phoenix” sau „Sfinx” – ma refer la trupele de pe vremuri – nu mai face nimeni, practic, astazi. Decât, intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator pentru cea mai mare parte a publicului, decât doar tot aceiasi batrâni – pe care, cine nu-i are, sa si-i cumpere! – care mai exista inca in viata, in activitate! Cunosc destui oameni care, vorba ceea, s-au dus in stânga, s-au dus in dreapta, si au uitat de unde-au plecat si mai ales nu mai vor sa stie de propriile radacini… Ceea ce e foarte dramatic. Cum e cazul unui mare muzician, prieten comun, care traieste in Germania…
         – Dar exista un lucru foarte interesant in ceea ce spuneti! Ati amintit de „Phoenix”… Totusi, cum a reusit „Phoenix”, dupa parerea Dv., sa „imbrace” in straie rock ritmuri si armonii arhetipale, deci pornind de la folclor, la urma urmei…
         – Pentru ca ei au iubit folclorul… pentru ca l-au respectat si nu l-au dispretuit. N-au fost deloc mimetici. N-au imitat pe nimeni si putin le-a pasat de „moda”. Moda ei au facut-o, fiind originali, sinceri, ei au impus-o, fiindca au fost impregnati de acest folclor!
         – Si ce-i impiedica pe tinerii muzicieni de-acum sa se… „impregneze”?
         – Pentru ca „nu-i la moda”! N-aduce bani! „Phoenix”, „Sfinx” (cel de odinioara, din perioada lui Dan Aldea, nu cel de-acum! Daca va aduceti aminte, Aldea cânta odinioara, la chitara, chiar si prelucrari dupa lieduri de George Enescu! Câti mai sunt azi in stare de asa ceva?!) sunt privite azi ca niste nave extraterestre, care vin din alta lume, care, chipurile, au existat aici, pe vremuri, dar tinerii nu prea-si dau seama ca, intr-adevar, au existat si ca era o emulatie extraordinara la concerte lor! Bunaoara, tin minte, când era un concert al „Phoenix”-ului, pe vremuri, militia nu putea sa faca fata la Timisoara! O suta de mii de oameni se prezentau, totul se intrerupea si orasul intreg cânta, sa spunem, „Andrii Popa”! Ei, dar asta a fost odata… când visam la libertate! Ei, mai vezi asa ceva astazi?! Sau iti mai poti imagina astazi ca ar exista cineva, vreo trupa, niste muzicieni care sa nu se lase corupti usor de ideea comertului cu muzica?! Sub rezerva faptului ca nu ma aflu aici in fiecare zi si ca trec pe cât de des pot, adica destul de rar, fata de cei ce traiesc si lucreaza aici, in tara, nu pot sa va dau drept exemplu pe cineva care sa-mi ridice moralul in acest sens…