Gânduri despre antigravitatie

          Ne înconjoara misterele, în viata de zi cu zi – si pentru ca raspunsurile (pe care le cautam dar nu le gasim) ne apar, uneori, naucitoare, preferam sa nu mai punem întrebarile, caci asa este construita mintea omului. Astazi voi pune doua asemenea întrebari, la care voi încerca sa schitez, totusi, tentative de raspuns.

          Ne înconjoara misterele, în viata de zi cu zi – si pentru ca raspunsurile (pe care le cautam dar nu le gasim) ne apar, uneori, naucitoare, preferam sa nu mai punem întrebarile, caci asa este construita mintea omului. Astazi voi pune doua asemenea întrebari, la care voi încerca sa schitez, totusi, tentative de raspuns.
          Iata prima dilema, tulburatoare: de ce zboara pasarile? Raspuns, în 2002: habar nu avem – caci daca am avea, avioanele, nu-i asa, ar înainta prin atmosfera miscând din aripi si nu învârtind elicea sau expulzând jeturi de gaze. Singura teorie – de fapt, nu teorie, ci ipoteza – este ca, într-un mod înca neînteles de catre specialistii din aerodinamica, aparatul de zbor numit pasare-fluture-insecta creeaza, deasupra aripilor, niste curenti ascendeti care „sug” în sus aeronava în cauza. O fi, n-o fi asa? Iata o problema la care apreciez eu, savantii vor mai avea de lucru secole de-a rândul (iar când vor fi rezolvat-o, adaug, geneticienii vor sti sa ne creasca, pe spinari, aripi, pentru acea democratie a naturii, vorba lui Mircea Dinescu…)
          A doua întrebare: cum Dumnezeu se hranesc copacii? Adica: cum este învinsa gravitatia, pentru ca sarurile, extrase de radacini din sol, sa se ridice pâna la frunze, pentru fotosinteza, prin xylem, acel înspaimântator de complex angrenaj al conductelor din trunchi si crengi? „Transportul apei în arbori este pur si simplu imposibil!” transeaza botanista Barbara Bond, de la Universitatea Oregon din Corwallis, exact ca în bancul ardeleanului cu girafa („Asa un animal nu se exista!”). Or, bunul-simt ne arata ca „pompele” – care or fi ele – fie împing apa si sarurile minerale, de jos, de la radacinile arborelui, fie o atrag, de sus, de undeva de prin frunze si crengi. „Pompele de sus” sunt o tentativa de teorie mai veche, implicând, probabil, forte electrostatice si tensiunea superficiala din lichide, energia de tractiuni venind însa de la Soare, din razele solare care mângâie frunzele – ceea ce, dupa parerea „pompistilor de sus”, creeaza în xylem, adica în reteaua de capilare din trunchi, o presiune de minus 20 atmosfere! Ideea „pompei de jos” frizeaza pur si simplu SF-ul: desi s-a dovedit ca arborii nu au inimi ci sistola-diastola, care sa suga si sa respinga, prin xylem, apa de la radacini, s-ar putea ca fenomenul fizic numit osmoza sa fie „vinovat” de misteriosul drum al lichidului vietii, drum care se face, atentie, cu incredibila viteza de înaintare de 50 m/h! Fantezista, aceasta idee a invizibilei pompe osmotice din radacini…
          În concluzie, ramâne ca la început: mister total, antigravitatie pur si simplu, si în cazul zborului pasarilor, si în cel al acestui de neînteles drum al apei prin arbori…