Da, exista pe planeta noastra si un astfel de mod de comunicare – limbajul fluierat din insulele Canare, numit silbo gomera (în spaniola, „fluieratul insulei Gomora”), introdus chiar în patrimoniul mondial Unesco în anul 2009 si învatat în scoli. El se foloseste însa si în regiuni montane din bazinul Mediteranei situate în Grecia, Turcia, Maroc sau Franta.
În Pirinei, de pilda, în satul Aas a trait o întreaga comunitate de pastori „fluieratori”, ultimul dintre ei decedat la sfarsitul secolului trecut. În prezent, cursurile insolitului limbaj non-verbal sunt predate în unele scoli pentru ca acesta sa serveasca în continuare la comunicarea la distante mari, fara amplificare.
Cum se procedeaza? Asezand un deget sau doua în gura, într-o anumita pozitie, fluieratorii „rostesc” patru vocale si patru pana la sase consoane din limba-suport, respectiv occitana. Vocalele sunt reproduse cu ajutorul modulatiilor (nu e vorba despre note, ci variatii de ton), în timp ce consoanele seamana oarecum cu cele ale limbajului vorbit.
Evident, exista si particularitati locale, respectiv individuale, în functie de modulatiile de care sunt capabili fluieratorii, dar în general ei utilizeaza cu totii aceeasi tehnica si se presupune ca, în principiu, se pot întelege foarte bine de la distante de kilometri întregi, cu conditia sa stapaneasca bine limba-sursa.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii