Omul Vincent

          Un nebun frumos, dar urât de toata lumea
          
          Cel care se culca pe maidane, dupa ce savurase coji de cartofi de prin gunoaiele gospodarilor, cel care care a fost tradat de prima iubita, Ursula, cel care în loc sa tina lectii de religie, depana elevilor basme de Andersen, cel care era în permanent conflict cu tatal sau, un cleric respectat, cel care savura alge marine având la sold o plosca de coniac, cel care a fost tinta iubirii unei femei mult mai coapte, Margot, si care s-a otravit din cauza imposibilitatii de a se marita cu el, cel care se simtea izgonit de toata lumea si care se confunda cu dickensianul David Copperfield, un marginalizat notoriu, cel care bea vin tonic din scoarta de copac (quinquina) si terebentina, cel care de tânar avea tenul pergamentos si brazdat de cute adânci..

          Un nebun frumos, dar urât de toata lumea
          
          Cel care se culca pe maidane, dupa ce savurase coji de cartofi de prin gunoaiele gospodarilor, cel care care a fost tradat de prima iubita, Ursula, cel care în loc sa tina lectii de religie, depana elevilor basme de Andersen, cel care era în permanent conflict cu tatal sau, un cleric respectat, cel care savura alge marine având la sold o plosca de coniac, cel care a fost tinta iubirii unei femei mult mai coapte, Margot, si care s-a otravit din cauza imposibilitatii de a se marita cu el, cel care se simtea izgonit de toata lumea si care se confunda cu dickensianul David Copperfield, un marginalizat notoriu, cel care bea vin tonic din scoarta de copac (quinquina) si terebentina, cel care de tânar avea tenul pergamentos si brazdat de cute adânci… nu se putea numi decât Vincent van Gogh.
          A fost odata ca niciodata un pictor postimpresionist cvasinecunoscut în timpul vietii (1853-1890), dar care a influentat profund fovismul si expresionismul german. Un om îndragostit de natura care idolatriza floarea-soarelui si orhideele („arta este omul în natura”, spunea el) si care avea doua gene rebele: cea a inadaptabilului si cea a dementei. În toata scurta sa viata, Vincent s-a întrebat obsesiv ce înseamna „sa fii propriul tau stapân” si „cine are nevoie de mine?”, fara sa-si poata raspunda satisfacator niciodata. A avut, poate, o sansa în 1888, când si Paul Gauguin s-a refugiat în sudul Frantei, la Arles. Discutiile prelungi la un pahar de absint se terminau în zori si Paul aproape ca devenise psihiatrul maniaco-depresivului Vincent. În zadar. Un prim atac major de dementa îl face pe Vincent sa se repeada cu un brici la Paul. Acesta scapa. Asaltat de cosmaruri, în aceeasi noapte de decembrie si în plin delir, Vincent îsi taie lobul urechii stângi, îl pune într-un plic si, netinând seama de siroaiele de sânge, se duce la iubita sa Rachel, din bordelul de pe strada Bout d’Arles si i-l ofera spunându-i: „Asa ai sa-ti amintesti de mine!” Pusa de doctor într-un borcan cu formol, acea particica din trupul lui Vincent este aruncata la cos de o femeie de serviciu prea zeloasa. Oare cât ar fi valorat astazi o celula supravietuitoare din persoana numita de arlezieni „nebunul slabanog” si de Gauguin „omul venit de pe Marte”?
          Omul Vincent picta cu înversunare prin ospicii, rareori primind permisiunea de a lucra în natura. Îsi cerea singur internarea, asteptând tamaduirea si libertatea de a vagabonda si a îmbratisa natura. Insomniile ii devoreaza clipele de luciditate, se simte un animal haituit de toti si nu poate clarifica dilema: el este dementul din „Omul cu urechea taiata” sau aparent echilibratul si seninul din „Omul cu pipa”? Numeroasele sale desene si pânze ajung în posesia doctorilor din ospiciu sau a chelnerilor care-i dau sa bea gratis. Cu una din pânze („Portretul doctorului Rey”) este astupata gaura unui cotet. Asa ceva n-a mai patit nimeni în istoria artelor plastice.
          Interminabilele sale promenade prin „Lanuri de grâu cu corbi” se sfârsesc în iulie 1890. Se împusca în piept într-un crâng. Moare dupa doua zile, timp în care a fumat încontinuu pipa. „E mai bine pentru toti”, avea sa spuna Vincent. Refuzat de cler, trupul inert a fost depus în cafeneaua tapetata cu operele sale… Ce s-ar mai putea spune? Poate doar un gând al lui Nietzsche: Noaptea e si ea un Soare.