Saladin, cel mai curtenitor sultan

          Din zbuciumata perioada a cruciadelor iese în evidenta personalitatea impunatoare a celui mai mare erou musulman – recunoscut ca atare si de catre crestini -, sultanul Saladin cel Aurit (la putere între 1173 si 1193). Exceptionala porecla nu se datoreaza numai faptului ca a recucerit Ierusalimul diplomatic, în anul 1187 (Cetatea sfânta fusese ocupata de crestini în prima cruciada, în anul 1099), dupa ce dusese batalii victorioase pe alte fronturi din Orientul Mijlociu, ci si gestului de-a dreptul extraordinar prin care însasi Marea Cruce de Aur a Ordinului templierilor (încrustata cu rubine) i-a fost oferita ca trofeu.

          Din zbuciumata perioada a cruciadelor iese în evidenta personalitatea impunatoare a celui mai mare erou musulman – recunoscut ca atare si de catre crestini -, sultanul Saladin cel Aurit (la putere între 1173 si 1193). Exceptionala porecla nu se datoreaza numai faptului ca a recucerit Ierusalimul diplomatic, în anul 1187 (Cetatea sfânta fusese ocupata de crestini în prima cruciada, în anul 1099), dupa ce dusese batalii victorioase pe alte fronturi din Orientul Mijlociu, ci si gestului de-a dreptul extraordinar prin care însasi Marea Cruce de Aur a Ordinului templierilor (încrustata cu rubine) i-a fost oferita ca trofeu.
          Evenimentele istorice ale acelei vremi sunt foarte multe si întortocheate, iar pentru textul de fata vom retine numai un aspect deosebit al caracterului acestui spectaculos erou musulman: atentia speciala acordata femeilor crestine (în special a celor de rang înalt) care, desi prizoniere, au fost tratate într-un mod exceptional. „Istoria amanuntelor” sau a picanteriilor nu are un alt exemplu de curtoazie fata de sotiile sau mamele celor învinsi. Desi crunt în luptele directe cu cruciatii, Saladin nu se arata dornic de varsare de sânge fata de prizonieri. Preferând gesturile diplomatice, marele sultan al Siriei, Yemenului, Egiptului si Palestinei (asa cum a fost numit de califul din Bagdad, autoritatea juridica musulmana a vremii) a ocrotit-o pe Maria Comnena, vaduva regelui crestin Amaury I, permitându-i sa se refugieze cu toata escorta sa la Tripoli. De asemenea, fostei regine crestine a Ierusalimului, Sibilla de Lusignan, ascunsa într-o manastire din cauza razboiului, i-a permis sa se refugieze si sa ia cu ea toata averea personala – care nu era deloc de neglijat.
          Mare învingator al crestinilor, Saladin nu a dat voie nimanui sa profaneze Biserica Sfântului Mormânt al lui Christos; patriarhul Ierusalimului a primit învoire sa plece cu tot tezaurul crestin acumulat pâna atunci. Marinimia si curtoazia lui Saladin, atitudini care nu prea erau pe placul supusilor sai, se datoreaza faptului ca acest suveran a fost nu numai un om energic, religios (fara sa fie fanatic) si dotat cu o întelepciune de exceptie, ci si un om de cultura. Rareori în istorie un intelectual autentic devine mare conducator. Si, pentru a completa portretul unui impresionant personaj istoric, sa amintim ca, la începuturile domniei sale, el a spionat cât se poate de inteligent miscarile crestinilor. Desigur, este vorba de o fermecatoare femeie crestina, Isabella de Burzey, sotia principelui Antiohiei, Boemund III. Cum si când a întâlnit-o Saladin pe irezistibila Isabella? Nici macar „istoria picanteriilor” nu are raspuns. Cert este ca pe atunci era un tânar suveran dornic sa stavileasca asalturile cruciatilor. Si a reusit. Se spune ca vestea pierderii Ierusalimului si pacea cu Saladin au declansat un atac de cord fatal papei Urban III. Succesorul acestuia, papa Grigore III, a pus la cale cruciada III. Atunci se vor fi confruntat Saladin cu Richard Inima de Leu. Dar despre asta vom vorbi cu alt prilej.