Scrisoarea sinucigasa a lui Napoleon      Comportamentul animal, ratiune s

          1. Scrisoarea sinucigasa a lui Napoleon
          
          PAUL IOAN
          
           Se cunosc biblioteci de fapte despre existenta furibunda a lui Napoleon Bonaparte, insa exista un eveniment crucial inca neexplicat de catre istorici si care ar putea fi limpezit, probabil, doar cu ajutorul psihologilor.

          1. Scrisoarea sinucigasa a lui Napoleon
          
          PAUL IOAN
          
           Se cunosc biblioteci de fapte despre existenta furibunda a lui Napoleon Bonaparte, insa exista un eveniment crucial inca neexplicat de catre istorici si care ar putea fi limpezit, probabil, doar cu ajutorul psihologilor. Este vorba de o incredibila scrisoare pe care imparatul a trimis-o celei de-a doua sotii, Marie-Louise, in iarna anului 1814, pe când se pregatea sa-i infrunte din nou pe aliati – Anglia pregatise a sasea coalitie, care includea Prusia, Rusia, Austria si Suedia. Greseala de incepator La 24 ianuarie, Bonaparte se despartea de Marie-Louise si de fiul de trei ani, François Joseph Charles (pe care-l numea „regele Romei”). Martorii spun ca a fost o scena de uriasa tandrete, dar gurile afirma ca a urmat un alt ramas bun, al carei protagonista a fost Maria Walewska (care-i daruise si ea un fiu, Alexandre, tot de trei ani). Apoi, intr-un mars fortat si in fruntea unei armate mult imbunatatite, suveranul se indreapta spre Bar-sur-Aube (nord-estul Frantei), unde-si stabileste statul major.
           Insa la numai doua luni de la despartirea de Marie-Louise, Napoleon comite eroarea vietii sale, decisiva pentru domnia sa. La 23 martie, el ii trimite o lunga scrisoare de dragoste in care insereaza date despre strategia stabilita pentru a-i surprinde pe aliati! Acest „Robespierre pe cal” avea pe atunci 45 de ani si trecusera 10 ani de când fusese ales, prin plebiscit, „imparat al francezilor”. Curierul calare a fost prins de complotisti sau a vândut el insusi misiva fatala. Un tradator precum maresalul Auguste Marmont, aliat de circumstanta cu comandantul prusac Blücher, pune stapânire pe Paris si-l obliga pe Napelon sa abdice. Inchis la Fontainebleau si coplesit de ticalosia prietenului de tinerete, ex-suveranul incearca sa se sinucida prin otravire (12 aprilie 1814)… Peste câteva zile este exilat pe insula Elba. Sotiei lui i se agraveaza brusc boala de plamâni si moare la 29 mai. A urmat spectaculoasa revenire in Franta (cele o suta de zile), apoi dezastrul de la Waterloo, din iunie 1815.A lipsit un Iago Nici cei mai apropiati generali ai sai n-au putut sa creada ca acela pe care-l venerau a putut comite o astfel de greseala. A dezvalui secrete militare intr-o scrisoare de dragoste a fost impardonabil pentru un om cu experienta lui. Multi dintre fidelii sai au banuit pâna-n ultima clipa ca, de fapt, Napoleon voise sa dea indicii false, banuind ca epistola ar putea fi interceptata. Insa asa ceva s-ar fi potrivit cu gândirea unui Iago, or Bonaparte s-a purtat intotdeauna cu o sinceritate dezarmanta fata de femeile iubite.
           Istoricii si cititorul atent al biografiilor lui spun ca imparatul era deja prea sigur de el si de anturajul sau. Ar fi trebuit sa-l puna serios pe gânduri tentativa de lovitura de stat din decembrie 1812, când generalul Malet voise sa ocupe Parisul, raspândind zvonul ca Bonaparte (aflat in „campania rusa”) ar fi murit pe front. Acest precedent nu l-a alarmat deloc si doar astfel s-ar putea explica naivitatea de care a dat dovada prin acel mesaj catre Marie-Louise. Dusmanii isi infiltrasera de mult spionii in preajma lui.
          
          2. Comportamentul animal, ratiune sau instinct?
          
          ADRIAN-NICOLAE POPESCU
          
          Multa vreme, naturalistii au realizat nenumarate observatii importante asupra manifestarilor din lumea animalelor (cântecul pasarilor, comportamentul insectelor etc.), fara sa-si explice stiintific de ce se întâmpla asa. Behavioristii (de la englezescul behaviour, „comportament”) refuza notiunea de înnascut, de instinct, considerând ca totul se traduce prin învatare, deprindere sistematica. La polul opus, vitalistii pun comportamentul animal pe seama instinctului, forta intrinseca a organismului, explicabila – cred ei – numai printr-un factor supranatural. Simple teorii?
           Austriacul Konrad Lorenz a abordat o pozitie mult mai pragmatica, înca din copilarie, când crestea cele mai diferite fapturi: salamandre, rate, crustacee si alte asemenea vietati, alaturi de care traia, mânca si dormea. Cu timpul, el si-a formulat propriul punct de vedere, potrivit caruia comportamentul animal poate evolua în timp, datorita procesului de selectie naturala, fiind asadar înnascut, dar reglat prin genom. La baza studiilor stiintifice, Lorenz aseza, neconditionat, observarea animalelor în mediul lor de viata natural. În sprijinul ideii de manifestari înnascute, exemplul puiului de cuc vine foarte explicit. Aflat în cuibul parazitat, acesta va arunca afara toate ouale gazdei sale, lucru pe care nu avea de unde sa-l fi învatat. Mai mult, Lorenz însusi a devenit, în câteva rânduri, „mama” bobocilor de rata sau de gâsca obtinuti în incubator si crescuti de el, cu multa grija. Ei îl urmau pretutindeni, în sir indian si chiar la maturitate preferau compania lui, în locul celei a altor rate sau gâste. Consecinta respectivelor experimente, ca si studiile altor cercetatori, au dus la stabilirea faptului ca toate comportamentele înnascute sunt comandate de celule nervoase, ele însele determinate genetic. Prin urmare, comportamentele sunt ereditare. Ca si în cazul animalelor, conduita omului ilustreaza adaptarea si deci selectia, pe parcursul evolutiei. În ciuda numerosilor contestatari, Lorenz îsi pastreaza convingerea ferma ca, numai cunoscându-si natura profunda, omul va putea s-o si stapâneasca.
           Etologii au ajuns ulterior la concluzii uimitoare. De pilda, sugarii prezinta aspecte de comportament înnascute: copiii nascuti surzi sau nevazatori au aceleasi expresii faciale (zâmbetul, plânsul, enervarea) ca si cei nascuti fara probleme senzoriale. Daca asemenea rezultate erau facute publice la începutul anilor ’70, etologia capata rapid o amploare deosebita, prin atragerea altor domenii mai mult sau mai putin apropiate. Foarte importanta, sociobiologia (alaturarea geneticii de etologia umana, care sustine în esenta programarea genetica a comportamentelor umane, a declansat numeroase dezbateri; nu stiintifice, ci filozofice si politice. Se pune întrebarea, mai mult decât delicata: daca suntem guvernati de gene, cum ramâne cu evolutia culturala a societatii omenesti? Fara îndoiala, omul are, în parte, si un comportament înnascut, dar mediul în care traieste are si el importanta sa. Etologia umana nu si-a spus înca ultimul cuvânt.