Din ultimul numar al revistei „Caiete critice" (director Eugen Simion), lansat cu mare interes la recent încheiatul Târg international de carte de la Bucuresti, am retinut dosarul intitulat „Literatura româna în regimul libertatii (1990-2000)", ancheta la care raspund câtiva scriitori si critici contemporani, grupajul „Anul Eminescu la Belgrad", interviul lui Razvan Voncu realizat cu Radislav Trkulja, un extraordinar pictor din Belgrad si prezentarea facuta de Miljurko Vukadinovici marelui eseist Vladimir Velmar-Jankovici, dramaturg, nuvelist, eseist, critic si psiholog. Nascut la 10 august 1895 la Caglic (Slavonia), Vladimir Velmar-Jankovici a terminat facultatea de Drept la Zagreb pentru ca în perioada interbelica (1918-1941) sa lucreze ca functionar superior pe lânga Ministerul Culturii din Belgrad.
În timpul celui de-al doilea razboi mondial, din 1941 pâna în 1944, Velmar-Jankovici a fost adjunctul lui Vladimir Jonici, ministru al culturii în guvernul lui Milan Nedici. Din 1944 a trait în emigratie, mai întâi în Italia, apoi în Spania, la Barcelona. A murit într-un accident de circulatie, în noaptea de 11 spre 12 august 1976, la o zi dupa ce împlinise 81 de ani. Este înmormântat în cimitirul din Barcelona, sub numele „Profesor V. J. Wukmir". Din marea sa opera, „Caiete critice" s-a oprit la un fragment din studiul „Privire de pe Kalemegdan", premiat la data aparitiei, în 1938, cu Premiul Academiei Regale sârbe. Voi reproduce si eu (prin bunavointa „Caietelor critice") câteva fraze ale eseistului Vladimir Velmar-Jankovici. Si asta pentru ca o privire de pe Kalemegdan, cetatea Belgradului, am aruncat si eu la începutul acestei veri, m-am lasat si eu prada gândurilor în fata imensei panorame a orasului si a râului Sava care se uneste cu Dunarea si m-am întrebat în gând de ce oare tineau turcii atât de mult la acest loc. De aici am transmis Belgradului ultimul meu salut înainte de a pleca.
Facir-Bajir
„Turcii au numit Kalemegdanul Facir-Bajir, Dealul meditatiei. Turcii, mai ales adevaratii osmanlâi, erau oameni seriosi, contemplativi. Atunci când nu se luptau pentru onoarea împaratiei, simteau nevoia de a-si trimite gândurile legate de destin spre înalturi, linistit, într-o tihna care semana cu somnolenta. Meditatiile lor erau pioase, reculese si putin triste, glose mai triste fata de Coran. Pentru acel mod de viata oriental, pentru lumea aceea care se stinge o data cu împaratia încetul cu încetul, erau necesare orizonturi deschise, privelisti întinse pentru odihna ochiului si a sufletului. Si conacul vizirului din Belgrad avea pereti de sticla, pentru o mai întinsa si profunda privire asupra destinului intr-un mod spiritual s-a gasit acea denumire de «deal al meditatiei». Platoul acela întins din jurul orasului, acel mic podis de pe promontoriul belgradean, invita la urzirea gândurilor dedicate Belgradului si destinului sau, care dezvaluie semnificatia tainica a orasului nostru. De aici se poate auzi mustrarea, se poate afla consolarea, se poate dori odihna. Aici visele egoiste îsi gasesc moartea, nervii agitati îsi gasesc balsamul… Vazut de pe Avala, Belgradul este doar ideea de oras, un oras ca o biserica alba, luntrea pasnica a orasului, departata chemare luminoasa în noapte. De pe Avala, Belgradul se întrezareste vag, nu i se simte pulsul; este înconjurat de uriasa întindere în profunzime a peisajului si topit în aceasta. Acesta e orasul pe care calatorul l-a parasit deja la Torlak, iar de pe Avala îi transmite ultimul salut…"
Comentarii