Pierderea vederii ar constitui una dintre cele mai cumplite drame ale vietii, dar mai greu de suportat si de depasit este o asemenea lovitura de catre cineva pentru care insasi ratiunea de a fi se leaga direct de simtul vizual.
Iar in cazul unui pictor – pentru care formele si contururile lucrurilor, dar mai ales culorile reprezinta un reper de baza al intregii sale existente – pierderea devine similara cu o amputare ireversibila a individualitatii sale.
Artista Lisa Fittipaldi a avut insa o oarecare sansa, in sensul ca ea a orbit (in urma unei boli nevindecabile) la o varsta la care me-moria acumulase deja nenumarate impresii vizuale de baza, abia apoi dobandind dorinta, curajul si vointa uluitoare de a picta. O intre-prindere realmente utopica pentru multi oameni normali, nu insa si pentru ea!
In 1993, Lisa Fittipaldi era un analist financiar de succes. Intr-o dimineata, in drum spre serviciu, si-a dat seama ca nu vede semnele rutiere si traficul din jur. In sase luni, ea nu mai putea vedea. A cerut pareri medicale si a suferit o interventie chirurgicala la ochi, dar i s-a spus ca orbirea va fi permanenta.
Ideile si temele pentru picturile ei provin din experientele trecute si prezente in viata, din calatorii, lucruri pe care le-a auzit, imagini pe care si le aminteste si povestile pe care le-a creat in minte. Deoarece nu mai poti vedea imagini, trebuie sa te bazezi pe impresiile imediate din mintea ta, iar acestea sunt uneori foarte puternice, generand o creatie finala, intr-o maniera concisa, asezata pe panza, dupa cum explica Lisa.
Desi are capacitatea de a reproduce imagini, prefera sa creeze o pictura diferita si un subiect diferit de fiecare data, adica sa restructureze, sa recladeasca acea imagine reala, in maniera plastica.
Lisa a inceput sa picteze in 1995. Devastatorul incident care ii distrusese ireversibil vederea a aruncat-o intr-o depresie profunda si atunci sotul ei a avut ideea providentiala sa ii cumpere un set de acuarele pentru copii.
Iar ceea ce parea la inceput o incercare firava, dar temerara, de a aduce o schimbare insolita in existenta femeii trecute de 45 de ani, a devenit un adevarat miracol: Lisa a inceput sa picteze. Fiind total oarba si fara beneficiul unei educatii artistice, a trebuit sa dezvolte tehnici pentru a deprinde pictatul.
A inceput ca acuarelist si a invatat cu succes sa distinga simtind diferentele de culori primare. Asa s-a familiarizat cu forma, designul si angajamentul fata de pictura. Insa problema ei de sanatate nu a ferit-o de observatii prezentate fara menajamente. Fara o referire directa la modul si stilul ei de a face arta, i s-a spus ca pictura figurativa „nu se vinde”, ca portretele reprezinta o tema desueta, ca si cum existenta umana dintotdeauna si elementele de cultura si civilizatie adunate clipa de clipa s-ar fi destructurat subit, pentru a se adu-na intr-un amalgam fara reguli, fara noima si sentimente, de linii si culori aruncate de-a valma pe panza pentru a ilustra probabil trairi fara repere, fara coerenta.
Lisa a mers impotriva curen-tului, infruntand asemenea idei tributare unui „modernism” lipsit de echilibru si prin urmare pictand preponderent imagini citadine, locuri impregnate de umanitate, populate de regula cu multe personaje, precum si cu elemente comune ale vietii cotidiene dintre cele mai variate.
Cu cateva exceptii, lucrarile sale debordeaza de culori vii, de lumina si dinamism, transmitand astfel explicit sentimentul de utilitate si speranta, acel optimism de care are nevoie fiecare dintre noi pentru a avea curajul obligatoriu de a pasi inainte, indiferent de incercarile pe care destinul ni le pune in fata. De aici, acea uimire explicabila a privitorului iubitor de arta autentica, atunci cand afla ca este in prezenta creatiilor unei pictorite nevazatoare.
Un singur tablou am ales pentru a exemplifica cele aratate mai sus si mai ales faptul ca lucrarile Lisei Fittipaldi nu se limiteaza la desene, la combinatii de linii si culori. Dincolo de toate acestea, se afla acel simbol neexplicit, pe care suntem provocati sa-l descoperim, asociindu-l cu personalitatea artistului.
Intitulat simplu „Barul”, tabloul este o punere in abis a universului individual al fiecarui om, cu o „semnatura” foarte subtil sugerata de insasi autoarea sa. Intr-o atmosfera mai degraba coloc-viala, unde personajele se afla dedublate in imaginea inselatoare, imateriala, din apele oglinzii.
Lipseste in schimb chiar observatorul lucid, artista, care devine astfel o privire fara organul vederii, dar un spirit patrunzator pentru care lumea isi dezvaluie ascunzisurile, fara putinta de a ocoli realitatea, adevarul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii