N.S.A. „Ochiul si Timpanul” S.U.A.

           Agentia pentru Securitate Nationalã (N.S.

           Agentia pentru Securitate Nationalã (N.S.A.) s-a constituit în urma unei directive a presedintelui Truman, din 24 octombrie 1952, cu aplicabilitate din 4 noiembrie 1952, imediat dupã alegerile prezidentiale. Activitatea N.S.A., destinatã spionajului tehnic, este protejatã de reguli de secretizare foarte drastice, fiind, pe bunã dreptate, consideratã un „membru misterios al comunitãtii serviciilor de informatii”.
           N.S.A. este cel mai dezvoltat centru de spionaj electronic din lume cu sucursale în mai multe puncte ale globului.
           Pe teritoriul S.U.A. agentia dispune de 86 de baze importante. În Germania de 32, în Marea Britanie de 15, în Japonia de 14, în Coreea de Sud 8, în Cipru 6, în Australia 5 etc. Mãrimea bazelor de ascultare este variatã. De pildã, una dintre cele mai mari – de la Chicksand (Marea Britanie) – ce dispune de mai multe antene gigantice, tip „Wullenweber”, se întinde pe o suprafatã de 16 hectare. Peste tot în lume unde agentia colaboreazã cu alti parteneri, personalul N.S.A. ocupã toate posturile cheie în bazele de ascultare, transmiterea informatiilor efectuându-se în sens unic, numai cãtre americani. Se respectã astfel, cu strictete, o dispozitie a presedintelui Eisenhower, semnatã în anul 1953, care reglementeazã accesul strãinilor la informatiile secrete.
           În baza unor asemenea date culese de bazele de ascultare, ale N.S.A., în aprilie 1987, presedintele Reagan ia decizia de a fi bombardat cartierul general de la Tripoli al colonelului Ghadafi. Informatiile respective puneau în evidentã implicarea Libiei într-un atentat comis la data de 04.07.1987 la Berlin. Bomba, ce fusese plasatã într-un local de noapte frecventat îndeosebi de soldati americani, a ucis o persoanã si a rãnit alte 250.
           În scopul atingerii obiectivelor propuse… „N.S.A. intercepteazã toate mesajele diplomatice si militare ale aliatilor sãi”… si în egalã mãsurã, toate telexurile si telegramele care sunt expediate din S.U.A. Dezvãluirile fãcute în presa americanã în 1975 au condus la concluzia cã suportul legal al acestei mãsuri îl constituia operatiunea „Shamrok”, de existenta cãreia nu fusese însã informat decât presedintele Truman în anul 1950. O altã operatiune ce a stat la baza unui exces de zel a fost „Minaret”. În cadrul ei, dupã rãzboiul din Vietnam, pentru identificarea unor „inamici interiori” au fost ascultate sistematic 12000 de convorbiri telefonice ale unor persoane considerate suspecte. N-au fost crutate nici personalitãtile. (Cazul actritei Jane Fonda).
           Un alt obiectiv esential al N.S.A. este acela al identificãrii tehnologiei adversarilor a mijloacelor si sistemelor acestora. Pe aceastã directie s-a înscris si zborul KAL 007 al avionului sud-coreean „Boeing ‘747″ cu 249 de pasageri la bord, doborât la 01.09.1983 pe când zbura în spatiul aerian al fostei U.R.S.S. Yoshiro Tanaka, fost sef al unui important departament din serviciul de informatii militare japoneze si fost sef al serviciului de ascultare electronicã a obiectivelor militare rusesti (sediul bazei respective sa aflã la Yakanae – insula Hokaido) în cartea sa „Adevãrul despre zborul KAL 007″, precizeazã cu date clare cã avionul îndeplinea o misiune secretã de spionaj pentru serviciile secrete americane. Statia Yakanae a interceptat convorbirile pilotilor sovietici din care rezultã între altele cã acestia l-au somat pe pilotul de pe Boeing sã aterizeze (pilotul deviase de la ruta obisnuitã intrând circa 500 km în spatiul U.R.S.S., pe o zonã din peninsula Kamciatka în care se aflau mai multe baze secrete ale armatei sovietice). Avionul a fost doborât cu o loviturã de rachetã. S.U.A. a declansat o vastã campanie de presã calificând – pe bunã dreptate – doborârea avionului drept act de barbarie.
           În baza datelor si documentelor pe care le detine, Tanaka subliniazã faptul cã… „serviciile secrete americane au trimis în mod deliberat Boeing-ul civil sud-coreean în spatiul aerian al U.R.S.S. pentru a crea panicã în sistemul apãrãrii antiaeriene si a testa reactia ei”. El mentioneazã totodatã cã la acea orã,… „S.U.A. fãceau eforturi deosebite spre a strânge informatii privind apãrarea antiaerianã sovieticã din Extremul Orient, despre care se aflase cã în 1982 se modernizase si se întãrise în mod spectaculos”.
           Un element ce confirmã acest interes deosebit este si acela cã începând din 1982… „circa 30 de ofiteri ai N.S.A., de la baza Misawa (Japonia) efectuau o misiune atât de secretã în legãturã cu care nici chiar guvernul japonez nu fusese informat. Ei erau însãrcinati sã asculte în direct toate frecventele cartierului general sovietic si al apãrãrii aeriene”. Aceastã operatiune a N.S.A. avea numele de cod „Cheia”.
           La ora la care KAL 007 îsi deviase ruta, americanii aveau desfãsurat în zonã un impresionant dispozitiv: Fregata „Badger” se afla în largul Mãrii Ohosk. Un avion R.C. 135 (varianta militarã a Boeing 707) survola aceeasi zonã. Spatiul cosmic respectiv era, în acelasi timp, survolat de satelitul militar „Ferrel-D”, iar naveta spatialã „S.T.S.8″ era pozitionatã deasupra Pacificului.
           Nu este încã suficient de clar ce anume a interesat în mod cu totul si cu totul deosebit: noile rachete sovietice (SS-X-25, PL-5), noul radar sovietic de la Krasnoiarsk ori alte sisteme tehnologice de ultimã orã. În mod cert, una dintre aceste noutãti au determinat asumarea riscului doborârii avionului sud-coreean.