Productia artistica spaniola, precum si singularitatea ei constituie rezultatul fuziunii mai multor culturi, care se exprima prin diversitatea esteticilor si elementelor sale iconografice. Astazi, cand imaginarul nostru este bantuit de creaturi fantastice, stim ca ele se nasc prepon-derent din scrieri apartinand speciei literare fantasy.
In asa-numitul „Secol de aur spaniol” (cu aproximatie, veacurile XVI-XVII), raportarea la istoria autentica, cu sinistra sa Inchizitie, Contrareforma si razboaiele sangeroase, a marcat pictura iberica in mod definitoriu.
Pitici, cersetori, bufoni…
Cum au putut aceste portrete atipice sa se impuna ca o traditie aproape emblematica a „Secolului de aur” ? Originea lor se regaseste la curtea regala spaniola. Inainte de structurarea „galeriei monstrilor”, tablourile din epoca aveau in prim-plan regii, printii si printesele. Apoi, arta portretului autohtonilor s-a estompat, olandezul Antonio Moro devenind pictorul oficial al lui Filip II.
Apoi, s-au impus nume noi: Pantoja de la Cruz, Sanchez Coello si mai cu seama Diego Velázquez. Totusi regulile foarte rigide care urmareau crearea unei distante intre familia regala si populatie, pentru ca omul de rand sa creada in esenta divina si deci inaccesibila a suveranilor, au impus o rigiditate dezavantajoasa pentru pictura.
Intr-un asemenea context apar bufonii si piticii, considerati anormali, dar suficient de importanti pentru a merita sa fie pictati singuri. De altfel, inca din Antichitate, fiintele diforme erau prezente la inaltele curti, avand rolul de a-i distra pe cei puternici. Cei mai pretiosi erau piticii, din care Spania a facut „specialitatea” sa.
Micii nefericiti erau oferiti altor curti regale drept cadou, dar uneori aveau si un rol politic major, in special ca spioni. De asemenea, serveau si drept contrast: pusi in fata dizgratioasei lor infatisari, membrii familiilor regale, cavalerii nu se puteau simti altfel decat privilegiati de natura. Piticul simboliza natura imperfecta, iar bufonul era o caricatura grotesca si teatrala. Aceste fiinte marginalizate, aparent micsorate de propria lor imagine fizica sau de handicapul mental, au atras totusi interesul si privirea pictorilor.
O psihologie a grotescului
Care ar fi motivul acestei neobisnuite atractii? Un raspuns imediat s-ar putea referi la realizarea portretelor grotesti, pentru a scoate in evidenta monstruozitatea fiintei, insa impresia e falsa. Tablourile lui Antonio Moro „Piticul cardinalului Granvelle” si „Bufonul Pejeron” sunt sobre si grave: fara artificii, chipurile se detaseaza pe un fundal intunecat.
Piticul poarta straie somptuoase si arme, amintind astfel de portretul altui pitic, pictat de Juan van der Hamen. Acest tip de haine nefiind accesibile oricui, piticii respectivi aveau, fara indoiala, un statut mult mai inalt decat cel de obiect de distractie sau de jucarie pentru micii printi.
Seria lui Velázquez acopera o psihologie mai densa, artistul incercand sa exploreze sufletul modelelor sale si neezitand sa picteze ceea ce vede. Privirea piticului Francisco Lezcano pare stinsa, semn al slabiciunii spiritului, pe cand cea a lui Sebastian de Morra sclipeste de inteligenta. In aceste reprezentari, pictorul nu vine cu nicio judecata personala, ci – dimpotriva – face sa se simta umanismul si compasiunea sa. Nu intamplator, el a fost supranumit El Pintor de la verdad („Pictorul adevarului”).
Aceste reprezentari specifice Spaniei medievale pot fi considerate si un omagiu adus nebuniei – in acea epoca, o categorie mentala apropiata de divin. Spiritele simple primeau statutul unor creaturi ale lui Dumnezeu si prin urmare erau tratate cu respect. In climatul pios spaniol al „Secolului de aur”, vazuti ca „aceia care rostesc adevarul”, oamenii diformi le ofereau pictorilor mult-dorita libertate de a arata in panzele lor realitatea necosmetizata, asa cum persoanele cu sange albastru nici macar nu o puteau concepe.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii