Pare un nonsens sau un paradox sa se vorbeasca despre creatorii unei arte ce necesita – prin definitie calitati vizuale excelente. Cum poti transmite prin creatiile tale emotiile induse de nuantele unui apus de soare sau ale unei mari in furtuna daca nu le-ai contemplat indelung cu privirea ta, ca apoi sa le cerni prin filtrul mintii si al sufletului? Ce fel de contururi poti da unui portret de femeie, daca nu ii poti admira liniile sinuoase ale buzelor si genele pe sub care se furiseaza un licar efemer de lumina aprins dinauntrul ei?
Sfarsit de poveste
Exista, cu toate acestea, de-a lungul istoriei artelor vizuale cazuri de pictori deseori remarcabili, care au fost partial sau total nevazatori. Probabil, este un fenomen care transcende conditia omului obisnuit, pentru a ne arata, indirect, ca tot ceea ce numim normalitate, tot ce inseamna materialitatea universului uman si non-uman sta sub semnul unei relativitati absolute.
Poate ca o ironie a sortii, putem sa ne convingem de aceasta realitate tocmai folosindu-ne de simtul cel mai de pret, vazul, pentru a cunoaste constructiile incredibile si fascinante ale unor semeni carora nu li s-a dat bucuria intalnirii si a contopirii cu magia culorilor.
Claude Monet a avut o cataracta bilaterala, handicap in pofida caruia a continuat sa picteze, increzandu-se in memoria sa si in vederea devenita aproape reziduala. El aflase despre cazurile confratilor sai Honoré Daumier si Mary Cassatt (aceasta din urma si-a incetat activitatea de creatie cu doisprezece ani inainte de deces, din cauza pierderii vederii), a refuzat timp de zece ani sa se opereze, continuand sa picteze cu sanatatea puternic deteriorata.
Incepand din anul 1880 Edgard Degas a constatat ca vederea sa devine din ce in ce mai slaba, insa a continuat sa picteze, acordand o atentie majora pastelului, dar dupa un deceniu, cand aproape ca orbise, s-a dedicat sculpturii.
Un efect tulburator al acestei stari a fost faptul ca Degas si-a terminat ultimele picturi cu personaje lipsite de detalii la nivelul fetelor si al vestimentatiei. In acest sens, istoricii de arta propun compararea tablourilor „Femeie pieptanandu-si parul” (1885) si „Femeie stergandu-se dupa baie” (1906).
Re-Facerea individuala a Lumii
O eroare generala este credinta ca oamenii nascuti orbi nu au o idee reala despre culoare, chiar si in secolul trecut, s-a considerat ca acestia nu pot intelege adevarata lume din jurul lor. In 1950, psihologul Geza Revesz scria: „Niciun orb din nastere nu este capabil sa devina constient de diversitatea naturii si sa inteleaga toate infatisarile bogate si variate ale obiectelor.” Pana in secolul XXI, nu exista nicio idee despre cum ne putem testa convingerile despre conceptele vizuale. Oamenii de stiinta au aflat despre un pictor turc nascut orb, pe nume Esref ArmaÈan (nascut in 1953), devenit artist autodidact, care picteaza si deseneaza folosind nu numai culoarea, ci si umbra, lumina si perspectiva.
Artistul are amintiri puternice despre ceea ce i s-a spus despre lumea vizuala de catre tatal sau. Acesta avea o unealta ascutita pentru zgarierea, taierea si gaurirea metalului, iar Esref o folosea pentru a grava imagini pe o placa de carton. Tatal avea sa ghideze mana fiului sau orb peste liniile gravate si sa descrie ceea ce vedea.
Tanarul a exersat apoi realizarea de linii pentru a reprezenta marginile vizuale si umbrele, pe care le-a aratat familiei, care i-a oferit parerea prin descrieri verbale. Dupa ce a stapanit idei vizuale precum marginile si nuanta, ArmaÈan a inceput sa deseneze in culoare si a continuat sa caute raspunsuri de la cei din jur.
Interesant este ca ArmaÈan nu picteaza cu acuarele, deoarece aplica vopsea pe tabla si hartie cu degetele, lasand fiecare strat sa se usuce inainte de a adauga altul. Aceasta tehnica ii permite sa simta diferitele culori si nuante, pe care le creeaza ca inlocuitori pentru a vedea noua sa creatie.
Piero della Francesca, Rembrandt Van Rijn, Hyacinthe Rigaud sau Georgia O’Keeffe sunt alte cateva binecunoscute nume mari din istoria artelor plastice, care au ajuns sa creeze avand vederea deteriorata pana la pierderea ei totala. Totusi, chiar si asa, au lasat posteritatii opere nemuritoare pe care le receptam tocmai prin simtul vazului. Cum este posibil acest miracol, daca despre un miracol este vorba?
Daca reusim sa explicam acest lucru, s-ar putea sa intelegem mai bine de ce este capabila cu adevarat imaginatia umana, in loc sa avem o idee vaga despre limitarile sale.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii