Nu de putine ori, aprecierile de care se bucura opera de arta vin dintr-o zona anexa a acesteia: detalii insolite din biografia autorului, o sursa de inspiratie surprinzatoare, destinul urmarit in timp al creatiei respective si asa mai departe.
Chiar si daca este vorba despre intamplari marunte, insa legate de un nume celebru ori care au atras atentia publicului, asemenea povesti – fie ele si „cosmetizate” – merita sa fie spuse. Pentru ca un tablou, de pilda, nu poate fi „intreg”, daca nu i se cunoaste evolutia cat mai bine, in primul rand de catre iubitorii de frumos si de valori autentice.
Poate ca, intrand intr-o galerie de arta, nu suntem pregatiti decat sa privim imagini asternute cu maiestrie pe panza ori sa descoperim ca marmura, bronzul, sticla pot fi modelate in infinite forme, pentru a ilustra o idee, un gand, un vis.
Totusi, fiecare asemenea creatie in sine spune in felul ei o poveste. Poate fi povestea propriului ei destin sau poate sugera povesti de viata impletite in mod imprevizibil si spectaculos chiar in jurul mesajului explicit al lucrarii respective.
Un exemplu foarte interesant in acest sens pune impreuna abilitati artistice de facturi diferite si distantate in timp, dar care se regasesc intr-un nou mesaj pentru public. Pictorul olandez Carel Pietersz. Fabritius, un remarcabil elev al lui Rembrandt, a realizat in anul 1654 un tablou care il reprezinta: Het puttertje (in olandeza, „Cinteza de aur”; in limba engleza – „The Goldfinch”).
In acelasi an, el a pierit in urma unei mari deflagratii produse la un depozit de material explozibil. Pasarea din tablou ar trebui sa reprezinte un simbol al bucuriei de a trai, al liber-tatii, cinteza fiind admirata pentru sunetele placute pe care le emite.
Insa tocmai de la cantecul sau provine si soarta tragica a multora dintre aceste pasari: sunt tinute in captivitate, li se fura libertatea definitiv, pentru ca auzul stapanului sa se desfete cu ciripitul lor.
In tabloul lui Fabritius, acesta este mesajul principal, accentuat si de plasarea pasarii intr-un decor auster – si el foarte sugestiv din acelasi punct de vedere – legata de un picior cu un lant subtire ce ii ofera o libertate de miscare iluzorie, extrem de limitata si excluzand ideea de zbor, in fond definitorie pentru aceasta specie.
In anul 2013, scriitoarea americana Donna Tartt a publicat romanul „The Goldfinch”. Actiunea fictiva incepe la Metropolitan Museum of Art din New York, unde o explozie declansata in urma unui act terorist o ucide pe mama unui adolescent care va fi eroul principal al cartii.
In haosul general, acesta fura tabloul Het puttertje al lui Fabritius, cu ajutorul caruia, in anii urmatori, isi va cladi o situatie materiala prospera, ce ii va da iluzia libertatii de a face orice cu viata sa. De fapt, tanarul ramane captiv al propriilor himere si acte necugetate, intr-un fel asemanator pasarii din tablou.
In anul 2014, romanul Donnei Tartt a primit Premiul Pulitzer pentru fictiune, iar in septembrie 2019 a fost lansata adaptarea lui cinematografica realizata de prestigioasele studiouri Warner Bros. Toate acestea, pornind de la micul tablou pictat acum 368 de ani, expus in prezent in cadrul Colectiei Mauritshuis din Haga.
Un traseu oarecum invers, dinspre opera scrisa catre tablou, este parcurs de „Ofelia”, al prerafaelitului Sir John Everett Millais (finalizat in 1852), avand la baza binecunoscuta piesa „Hamlet” a lui William Shakespeare. Desigur, nici pe departe nu se poate vorbi despre vreo inovatie in materie de sursa de inspiratie, majoritatea picturilor preluand la vremea respectiva subiecte livresti. Totusi, primul element izbitor in acest caz este faptul ca in tragedia sus-mentionata nu apare scena in sine a sinuciderii Ofeliei, ci ea este relatata de regina Gertrude. Millais insa nu o evoca pe tanara sfasiata intre iubirea pentru printul Hamlet si cea pentru tatal ei, Polonius. El pune accent pe destinul tragic al acesteia, o fiinta curata ce devine jertfa nevinovata pe altarul uneltirilor si intereselor meschine ale celor din jurul sau. Asadar, in tablou apare Ofelia ca o mireasa a Mortii, plutind pe apa care i-a devenit pat de odihna vesnica.
In aparent contrast cu sensul dramatic, ea este inconjurata si aproape acoperita de o vegetatie de-a dreptul exuberanta, al carei model a fost preluat de Millais din mediul natural real.
In schimb, pentru imaginea personajului feminin, el a ales-o pe Elizabeth Siddall, o tanara de 19 ani, care a pozat pentru el intr-o cada de baie umpluta cu apa, amplasata in studioul lui din Londra!
O alta „poveste din spatele povestii”, care nu diminueaza insa nicidecum valoarea in sine a operei de arta.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii