În mod firesc, dar si sub imperativele existentei umane, arhitectura lumii se bazeaza, din punct de vedere material pe piatra si lemn.
Spatiul cultural românesc, localizat geografic în sud-estul Europei, este strâns legat, prin „fire spirituale” deosebit de trainice, de civilizatii multimilenare de pe tot globul.
O dovada în acest sens, evocata în mod frecvent, a fost „furnizata” de unul dintre cei mai valorosi artisti ai lumii, sculptorul Constantin Brâncusi. Istoricii de arta au remarcat o înrudire evidenta între lucrari în lemn realizate de acesta („Cap de copil”, „Negresa blonda”) si arta cen-trafricana a lemnului.
Pe de alta parte, magnifica arhitectura rurala româneasca, în întreaga ei complexitate, este asezata pe axa planetara a unei „civilizatii a lemnului”, care cunoaste „vârfuri” atât în spatiul românesc si central-european, cât si în cel scandinav, cu o exprimare speciala în Norvegia.
Ceea ce le uneste este preocuparea permanenta si profunda pentru armonizarea functionalitatii constructiilor în sine cu estetica acestora îmbogatita cu nenumarate simboluri universal valabile. De fapt, în acestea se concentreaza valoarea de ansamblu a lucrarii arhitectonice, fiindca se raporteaza la existenta omului, la statutul sau din viata pamânteasca, dar si la cel de dincolo de ultimul drum.
În arhitectura de lemn româneasca, biserica este reprezentativa. Ea reprezinta o aducere-aminte perpetua despre cei care au întemeiat asezarea, precum si despre cei care au contribuit în diverse moduri la functionarea locasului sfânt si, prin extensie, a locuintei si anexelor gospodariei. Iar aspectul acesta este esential, fie si numai datorita faptului ca bise-rica reprezinta primul loc fizic unde i se acorda spiritului statutul cel mai înalt.
Biserica de lemn poate fi asimilata casei, respectiv locuirii efective a omului, în ea regasindu-se trairile su-perioare, rafina-te, ridicarea catre mult-râvnita curatenie specifica spatiului divin. În fond, ce poate fi mai simplu si în acelasi timp frumos, decât transferul aproape insesizabil, dar încarcat de magie, dinspre sfera principiilor ideale ale vietii catre cea a contopirii cu Fiinta suprema.
La fel ca la o casa taraneasca de lemn, aplicarea mestesugurilor specifice, formate si remodelate de nenumarate generatii de constructori, este perceputa în cele mai mici detalii.
Pridvorul sau prispa bisericii prezinta similitudini perfecte cu cele ale casei: aceeasi ritmicitate si unitate a stâlpilor îngemanati prin arcade sculptate cu maiestrie si respect, piese de sustinere a întregii structuri, piloni care sunt asamblati în tehnici traditionale identice.
O alta perspectiva a „întâlnirii” bisericii cu locuinta se regaseste în proportii si în împartirea spatiului interior.
Principiile arhitecturii celor doua structuri sunt exprimate prin raportare la fiinta umana, la fel ca în cazul casei, astfel încât se poate identifica o incontestabila relatie între „golul” constructiei si „elementul de umplere” a sa – respectiv corpul omului care o locuieste, întrepatruns indestructibil cu sufletul si spiritul sau.
Totodata, în gospodarie si în locuinta exista o divizare a spatiului pe tipuri de activitati si pe sexe, iar aceeasi împartire se regaseste în biserica si în spatiul ei exterior: pronaosul este zona interioara în care stau femeile intrate în sfântul locas (de fapt, înca mai e numit pe alocuri „biserica sau tinda femeilor”), în timp ce naosul este „biserica barbatilor”.
Preponderent la ancadramentele de portaluri, decoratiunile sculptate prezinta trei motive principale: funia (identificata si cu firul vietii, cu speranta ori cu mântuirea), rozeta (simbol solar ancestral) si crucea (emblematica si definitorie pentru crestinism).
Prezente în multe variante, acestea sunt semne la care se raporteaza alte detalii decorative: mici daltuiri care capteaza diferit lumina naturala si pe cea de interior (a lumânarii, a opaitului sau a lampii), în trasee rom-boidale ori liniare regasite pe foaia usii, pe cruci, pe stâlpii de mormânt, dar si pe elemente din spatiul laic al locuintei si gospodariei.
Acestea sunt doar câteva dintre reperele artei constructiilor de lemn românesti stravechi, pe care le-am putea reuni, simbolic, sub profunda si tulburatoarea semnificatie a înaltimii reduse a majoritatii portilor simple si a usilor: cel ce intra în spatiul învestit cu sacralitate este determinat sa se aplece cu umilinta si respect, pentru a-si aminti ca, întotdeauna, deasupra vremelnicei noastre fiinte de lut si apa, nu se afla bunurile materiale, ci universul nepretuit al spiritului.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii