Parcul este un topos al socializarii, al cunoasterii si comunicarii, care poate fi caracterizat prin ideea de regenerare mentala, afectiva, spirituala, prin vitalitate, prin chemarea interioara catre a trai momentul prezent.
Cum plimbarea pe alei reprezinta si un prilej ideal de îmbogatire culturala, ce poate fi mai placut si mai îmbietor, decât sa te întâlnesti aici la tot pasul cu arta autentica?
Daca plimbarile solitare au farmecul lor, poate în primul rând prin acea „îngaduinta” nemarginita fata de contemplare, fata de eliberarea fanteziei si a visului, la fel de captivanta devine si o hoinareala, fara o tinta anume prestabilita, în compania – fie ea si imaginara – unuia dintre artistii cei mai faimosi si mai influenti ai ultimelor doua secole: imprevizibilul si încântatorul Antoni Gaudí.
Trebuie sa cunoastem si sa acceptam faptul esential ca artistul spaniol de origine catalana – pe numele complet Antoni Placid Gaudí i Cornet – nu vine de aceasta data singur, ci cu întreaga sa opera fascinanta.
Pentru ca el nu este doar autorul unor edificii magnifice precum Catedrala Sagrada Familia (pe care moartea sa într-un accident stupid l-a împiedicat sa o termine) sau Casa Milŕ. Si alte realizari de referinta pentru identitatea sa profesionala îl definesc ca artist care se revendica din „rebeliunea” estetica numita Art Nouveau, pe care si-a pus amprenta sa strict personala: Parcul Güell si Palau Güell (Palatul Güell), Pavilionul Güell si Cripta Güell.
În acest punct al biografiei artistice a lui Gaudí îl întâlnim si pe cel mai important Mecena din întreaga existenta a artistului, bogatul industrias Eusebi Güell i Bacigalupi, catalanul care a devenit un mare admirator al sau, de la prima întâlnire cu creatiile lui. Ajungem astfel la o plimbare imaginara prin veritabila capodopera a lui Gaudí ce depaseste cu mult limitarile unei structuri din categoria cladirilor verticale.
Deoarece Parcul Güell se desfasoara în primul rând într-un spatiu orizontal, care ofera libertatea exprimarii artistice subsumate deopotriva frumosului, descatusarii de tipare, integrarii în natura.
Parcul ocupa aproximativ 17 hectare si contine unele dintre cele mai originale si mai enigmatice creatii ale lui Gaudí, cum ar fi dragonul de pe treptele principale, pavilioanele de la intrare si banca serpuitoare din marea piata centrala. Toate aceste elemente simbolice fac din Parcul Güell un loc magic si unic, considerat o efigie marcanta a orasului Barcelona.
Conceput initial de Eusebi Güell ca un complex rezidential destinat familiilor înstarite, parcul a fost realizat de Gaudí între anii 1900 si 1914, deschis pentru public în 1923 si inclus pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1984. Dar cel mai important aspect se refera la simbolistica si semnificatia întregului si totodata a fiecarui segment al complexului, dincolo de înalta valoare incontestabila din punct de vedere tehnic, al conceptiei arhitectonice ca arta, nu doar ca elemente de utilitate publica.
Sub acest aspect, autorul a trebuit sa raspunda precis mai multor provocari inevitabile, cea dintâi venind din partea reliefului spatiului alocat. Sinuozitatile si chiar rezistenta structurii geologice a terenului au impus adoptarea unor solutii originale, inclusiv din perspectiva artistica.
Inspirat si de tehnici constructive specifice regiunii în care se afla Barcelona, arhitectul si artistul Antoni Gaudí a avut ideea de a decora elementele simbolice – nu cu placi întregi de gresie si de faianta colorata, ci realmente cu fragmente din acestea. Nemaifiind astfel obligat sa respecte asezarea unghiulara a fragmentelor respective, el si-a putut desfasura imaginatia în forme curbate, ondulatorii, mult mai sugestive pentru continutul esoteric al creatiilor respective.
Mare parte din public este foarte surprinsa sa afle ca Gaudí a conceput parcul ca pe o alegorie a apropierii si în acelasi timp a separarii dintre Pamânt si Cer – acesta fiind înteles în mod esential ca topos al originilor umane din perspectiva religioasa.
Din aceasta perspectiva, Parcul Güell reprezinta un urcus. Acel urcus etern al omului catre Paradisul pierdut, care se îndeparteaza însa de el, ori de câte ori crede ca îl poate atinge cu mâna. Aceasta izbânda doar iluzorie este depasita în mod magistral de bucuria întâlnirii si plimbarii – cu mintea si sufletul – alaturi de un artist genial: Antoni Gaudí.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii