Apocalipsa din accelerator

          Big-Bang Fizicienii îsi pun mari sperante legate de orice proiect ce le-ar permite sa reconstituie fenomenele produse în acel infim interval initial de timp, de dupa Marea Explozie.
          
           Un astfel de proiect este superacceleratorul de ioni grei RHIC (Relativistic Heavy Ion Collider), ce urmeaza a fi construit la Brookhaven National Laboratory din Illinois (SUA).

          Big-Bang Fizicienii îsi pun mari sperante legate de orice proiect ce le-ar permite sa reconstituie fenomenele produse în acel infim interval initial de timp, de dupa Marea Explozie.
          
           Un astfel de proiect este superacceleratorul de ioni grei RHIC (Relativistic Heavy Ion Collider), ce urmeaza a fi construit la Brookhaven National Laboratory din Illinois (SUA). Un accelerator în care doua fascicule de ioni grei (de aur sau plumb) vor fi accelerati în directii opuse, pâna la viteze relativiste (95,5 la suta din viteza luminii), înainte de a fi dirijati spre zona de coliziune. Din ciocnirile acestora vor rezulta energii formidabile, de natura a pulveriza literalmente nucleele, generând mii de particule secundare, la temperaturi si densitati care vor reproduce oarecum conditiile extreme ce guvernau Universul la începuturile lui. Va fi un fel de privire prin gaura cheii în bucataria în care au fost amestecate ingredientele materiei actuale. Dar recrearea, fie si la o scara infima, a conditiilor initiale ce au guvernat formarea Universului nu comporta pericole? Oricât de limitata si infima spatial ar fi zona în care se manifesta aceste conditii, oare nu stim, din scenariile teoretice elaborate, ca tot dintr-o locala si infima instabilitate a vidului s-a nascut si Universul nostru, ca unul dintre multele posibile? Nu riscam, oare, soarta ucenicului vrajitor?
           Întrebarea a fost lansata cât se poate de serios, în numarul din iulie trecut, al prestigioasei reviste „Scientific American”, de catre Frank Wilczek, un teoretician cât se poate de responsabil de spusele lui. Si tot în serios a fost luata si de catre directorul laboratorului Brookhaven, care a solicitat nu mai putin de doua echipe de reputati fizicieni independenti pentru a studia problema. Consecintele posibile erau prea serioase si grave pentru a fi ignorate. Raportul redactat de W. Buzna, coordonatorul uneia dintre echipe, a identificat trei scenarii catastrofice imaginabile. Astfel, experientele desfasurate la RHIC ar putea produce fie gauri negre (susceptibile sa înghita progresiv întreg Pamântul), fie o „instabilitate a vidului” (care s-ar propaga cu viteza luminii în toate directiile), fie un stranglet, (o varietate stabila de materie stranie, care ar absorbi treptat materia „ordinara”, transformând întreaga planeta în acest amestec exotic de quarci stranii, supergrei, a caror existenta este prevazuta de o teorie de ultima ora).
           Grupul condus de Buzna a conchis destul de usor ca primele doua scenarii nu au sanse sa devina realitate. Chiar daca ar fi perfect posibila generarea unor minigauri negre, ele ar fi de dimensiuni infime, „evaporându-se” practic instantaneu. În ceea ce priveste aparitia unei instabilitati a vidului, desi nu este complet exclusa, este puternic improbabila în lumina a ceea ce stim deja. În fond, dintotdeauna, ioni grei relativisti, sub forma de raze cosmice, au fost implicati în coliziuni similare celor prevazute a se realiza în viitorul superaccelerator, ba chiar în numar cu mult mai mare decât cel ce se va obtine experimental, fara ca vreodata sa se fi petrecut catastrofala „instabilitate a vidului”. De ce s-ar petrece, atunci, în accelerator?
           Asupra celui de al treilea scenariu, referitor la aparitia unui stranglet, o forma stranie si stabila de materie formata din quarci supergrei, mult mai masivi decât cei din care este formata materia obisnuita, cele doua echipe, cea a lui Buzna si aceea condusa de A. Dar, de la laboratorul CERN de la Geneva, au ajuns la aceeasi concluzie linistitoare. Argumentul a fost gasit tot în coliziunile ce se petrec natural, în particulele din razele cosmice. Suprafata Lunii, arata Buzna, contine destule nuclee grele, cum ar fi cele de fier, care suporta continuu coliziunea particulelor cosmice, în acelasi mod în care asemenea coliziuni se vor produce si în noul superaccelerator. Si totusi nici un stranglet nu a facut Luna sa dispara. La rândul ei, echipa condusa de A. Dar, pornind tot de la coliziunile petrecute în spatiul cosmic, arata ca daca s-ar fi produs un stranglet, acesta ar fi intersectat mai devreme sau mai târziu traiectoria unei stele, declansând o explozie de tip supernova sau creând o stea ultrastralucitoare, cum nu a fost vazuta nici una pâna acum. Or, o asemenea stea nu a fost observata, iar numarul extrem de redus de supernove (doar câteva într-un mileniu într-o galaxie) sunt elemente ce ne fac sa putem considera un asemenea eveniment extrem de improbabil. Asadar, riscul legat de RHIC este absolut neglijabil si Apocalipsa nu va veni de aici. Singurul risc pe care si-l asuma fizicienii este ca, în ciuda sperantelor, „supa de quarci” sa nu se prezinte la apel…