Daca un îndragostit ar vrea sa tulbure eficient sensibilitatea iubitei, ar trebui sa-si atârne deasupra patului din dormitor o pânza de Fragonard. Acest mare regizor al scenelor de dragoste roz-bombon, în care delicatetea gesturilor ar topi si sufletul Mumii Padurii, a fost unul dintre uriasii pictori francezi ai secolului XVIII, care a ridicat stilul rococo la rang de stil regal. Prelungire fireasca a barocului si pregatitor al neoclasicismului, rococo-ul a fost pentru Fragonard modalitatea de a face din frivolitate o salba de petale trandafirii. Domnisoarele sale nu sar în bratele barbatilor, dar stiu sa lase deschis zavorul odailor în care plutesc aromele unui amor nebun.
Jean-Honoré Fragonard (1732- 1806), francez cu radacini italiene, provenea dintr-o familie modesta din sud-estul Frantei. Dat de tatal sau la o cancelarie sa învete tainele functionarului model, adolescentul Fragonard face pe ascuns desene care atrag atentia parintelui sau. Copilul talentat este preluat de pictori reputati ai epocii si ajunge si în atelierul lui François Boucher, idilicul reprezentant al rococo-ului francez. Astfel, câstiga „Premiul Romei” (bursa de studii în Cetatea Eterna, oferita de statul francez) înainte de a deveni student la Academia de Arte Frumoase. Ajuns la Roma, Fragonard studiaza clasicii italieni si este fascinat de opera lui Tiepolo.
Stilul sau încântator si direct de a inventa scene de dragoste voluptoase si usor frivole este pe placul anturajului lui Ludovic XV si pictorul, în plina maturitate artistica, exceleaza prin a realiza pânze în care se simte mireasma apei de trandafir. Devine atât de iubit la Curte, încât doamna de Barry – metresa-sefa a lui Ludovic XV, care va muri si ea sub ghilotina Revolutiei franceze – îi comanda o suita de tablouri („Evolutia dragostei”), asa cum Maria de Medicis îi comandase lui Rubens o colectie privind „splendoarea personalitatii” sale. Numai ca lucrarile duioase ale lui Fragonard nu mai ajung sa orneze castelul sau, ci vor fi atârnate în resedinta unui prieten din localitatea natala, Grasse.
Frumusetea si luminozitatea culorilor lui Fragonard cuceresc Europa si pictorul, în plina glorie, îsi permite sa faca un lung voiaj, în caleasca, împreuna cu sotia (Marie-Anne), de la Venetia la Frankfurt, trecând prin Viena, Praga si Strasbourg. Fiica sa, Rosalie, îi devine model pentru domnisoarele îmbujorate si înfiorate de prima iubire. Totodata, se petrece un episod ciudat în familia sa. Cumnata Marguerite (sora mai mare cu 14 ani decât nevasta sa) îi devine eleva si nimeni nu se supara când din aceasta relatie se va naste fiul Alexandre, care la rândul sau va deveni pictor. Maestrul iubirilor în baldachin de trandafiri îsi permitea o amanta chiar din familia sotiei…
Desi neimplicat politic, Fragonard primeste lovitura de gratie în urma rasturnarilor aduse de Revolutia franceza. Mult stimabilii lui clienti sunt fie executati, fie dispar în exil. Lipsit de comenzi substantiale, pictorul se retrage în tinutul natal, într-un anonimat aproape total. Abia în 1806 îsi permite sa revina la Paris. Avea 74 de ani când moartea l-a surprins dupa ce a mâncat o portie zdravana de înghetata. Era august si el a facut o congestie cerebrala fatala. Este complet uitat si abia spre finele secolului este omagiat de Renoir. „Cromatica dulce” a lui Fragonard avea sa fie apreciata de impresionisti.
PAUL IOAN
Comentarii