Fara indoiala, spun criticii, 127 de ore este unul dintre cele mai bune filme ale anului, o opera de arta care reafirma credinta in viitorul cinematografiei, vazuta drept cel mai puternic si emotionant mediu artistic, in acest inceput de secol si de mileniu. Geniul din spatele acestei pelicule, considerate de unii „documentar artistic”, de altii „ghid de supravietuire”, iar de altii pur si simplu o oroare, se numeste Danny Boyle, aureolat cu Oscar pentru Slumdog Millionaire in 2008 si care revine astazi, cu un film de factura total diferita.
Pornind de la o intamplare adevarata
Poate ca in mainile altui regizor, 127 de ore ar fi devenit un film de groaza de categoria B, pe care spectatorul l-ar fi uitat repede. Dar Boyle, un artizan renumit pentru talentul de a imbina stiluri vizual, a reusit sa faca dintr-o poveste cu final cunoscut, intrucat a fost inspirata din fapte reale, o naratiune dinamica si incitanta, punand in termeni duri, dar obiectivi, intrebarea pe care probabil si-au ridicat-o multi: pana unde ar putea merge un om obisnuit pentru a supravietui, in conditii aparent imposibile? Desigur, cei care au vazut filmul spun ca e greu sa si-l imagineze fara interpretul rolului principal, versatilul actor James Franco, care creeaza o partitura exceptionala, capabila sa-i aduca prima nominalizare la Oscar si de ce nu, chiar premiul insusi. Cartea care a inspirat filmul a fost publicata prima data in 2003, sub titlul „Intre ciocan si nicovala”, devenind instantaneu un best-seller, cu atat mai mult cu cat povestea eroului sau, alpinistul american Aron Ralston, fusese deja popularizata de presa si televiziuni. De cum a citit cartea, Boyle si-a dat seama de uriasul ei potential si a decis sa o transpuna pe ecran, scriind in doar cateva saptamani scenariul, alaturi de Simon Beaufoy, scenaristul de la Slumdog Millionaire.
Fatetele personalitatii umane
Ce s-a intamplat insa, in realitate? Intr-o noapte de aprilie a anului 2003, Ralston, atunci in varsta de 26 de ani, se indrepta spre Utah, pentru a face o excursie in splendidul parc natural Canyonlands. Sase zile mai tarziu el a revenit in lumea civilizata, pentru a istorisi o poveste dramatica, despre puterea fiintei umane de a face fata adversitatilor naturii. Reflectand evenimente petrecute pe parcursul a cinci zile, filmul 127 de ore descrie, cu detalii terifiante, lupta lui Ralston cu furia Naturii, dar si cu propriii lui demoni interiori. Cu bratul prins de o stanca uriasa, tanarul se chinuie zile in sir sa se elibereze si intr-un final, intelegand ca risca sa moara acolo, isi taie cu brigeacul mana captiva, in cea mai realista scena horror filmata vreodata si strabate astfel, cu ciotul sangerand, 15 kilometri, inainte de a fi salvat.
Ca regizor, Boyle a profitat din plin de oportunitatile artistice pe care i le-au oferit axarea naratiunii pe povestea unui singur om, reusind sa transpuna pe pelicula, intr-o alta cheie insa, drama din Naufragiatul. E drept, aici eroul nu se afla izolat pe o insula pustie, ci in mijlocul unor munti salbatici, dar este la fel de singur si de neajutorat in fata adversitatii stihiilor. Audienta este cucerita cu fiecare secunda, caci fiecare secunda degaja o puternica incarcatura emotionala, exprimand dorintele si amintirile lui Ralston, regretele si implinirile unui om pus sa reflecteze astfel la viata lui, din postura unuia aflat, practic, in anticamera mortii. Cu o abilitate extraordinara, Boyle prezinta trecerea subtila a personajului de la stupoare la disperare, de la revolta la acceptarea tacuta a destinului, pentru ca la final sa-l prezinte, adunandu-si toate rezervele de curaj si forta, in tentativa reusita de a se smulge din capcana. Filmul devine astfel un imn inchinat vietii si vointei de a trai, care-i face pe oameni sa atinga imposibilul.
Scena amputarii, realizata cu precizie chirurgicala!
Deloc surprinzator, acest „film de actiune in care eroul nu se poate misca” – asa cum il descria, plastic, regizorul britanic, a starnit un viu interes din partea criticilor si publicului inca de la prima lui prezentare, in septembrie 2010, la Festivalul de Film Telluride. El a fost apoi prezentat la Festivalul International de Film de la Toronto si a inchis Festivalul de Film de la Londra, pe 28 octombrie 2010. Inca de la premiera, un spectator in varsta a lesinat, la vederea terifiantelor scene, iar o tanara a avut un atac de panica, ambii avand nevoie de asistenta medicala. Corespondenta de presa a unui ziar britanic nota atunci „situatia imi aminteste de zilele de odinioara, cand oamenii vomitau in sala, in timpul secventelor halucinante din Exorcistul”.
Pe 13 septembrie, la Toronto, situatia s-a repetat: trei lesinuri si o criza convulsiva, precum si numerosi spectatori fugind din sala, spre a nu mai vedea ororile de pe ecran. La Festivalul de Film de la Mill Valley, inca o spectatoare a lesinat: „Nu am mai trait niciodata o experienta ca aceasta. Sunt producatoare de documentare pentru televiziune si stiu ca scenele nu au fost reale, dar pur si simplu emotia m-a coplesit”, a declarat ea. Si la Londra, trei spectatori au lesinat in sala, insusi Boyle fiind acela care a chemat paramedicii, care au intervenit, fara ca filmul sa fie intrerupt. Profitand de prilej insa, alti cativa spectatori au iesit din sala. „Nu este genul de publicitate pe care ni l-am fi dorit”, a recunoscut regizorul britanic. Scena amputarii a reprezentat o proba de maiestrie pentru responsabilul cu efectele speciale, Tony Gardner si echipa lui de la Alterian, Inc. Nu a fost pierdut din vedere nici un detaliu anatomic, acuratetea actului medical fiind laudata si de catre chirurgi, chiar daca aspectele socante n-au fost deloc pe placul spectatorilor…
GABRIEL TUDOR
Comentarii