De la Ceaikovski incoace, balerinele au fost asemuite unor lebede: tacute, delicate, pline de noblete, dar si degajand o tristete poate imposibil de exprimat in cuvinte. N-am ales intamplator titlul unui film realizat in 1983 de Mircea Muresan si dedicat unei balerine, pentru acest articol, care are ca subiect tot un film despre lumea baletului: Lebada neagra, una dintre peliculele considerate mari favorite la Oscarurile de anul acesta si o rara avis printre productiile fantasmagorice si adesea aiuristice pe care le creeaza, pe banda rulanta, cetatea de vise de la Hollywood…
Fascinatie pentru nebunia asociata geniului
Cei care au vazut filmul spun ca este o copie la indigo a peliculei de debut a regizorului Darren Aronofsky, Pi, din 1998. Ca si balerina interpretata de Natalie Portman, personajul principal din Pi este un barbat obsedat de matematica si care o ia pe panta nebuniei incercand sa dezvolte metode de predictie a miscarilor de pe piata bursiera, o indicatie a faptului ca Aronofsky a fost de multa vreme fascinat de nebunia asociata geniului si nazuintei spre perfectiune. Dupa Pi au urmat cateva filme care au atras atentia cinefililor si criticilor in egala masura asupra tanarului regizor american de origine evreiasca: Fantana, Recviem pentru un vis si mai ales Luptatorul, cu Mickey Rourke, acestea din urma nominalizate la Oscar, fara insa a-si adjudeca mult ravnitul premiu. De asta data, se pare ca performanta Nataliei Portman va cantari decisiv in alegerea membrilor Academiei Americane de Film…
Si trebuie remarcat ca vorbim nu doar de o performanta actoriceasca, ci si de una coregrafica, Portman relevandu-si extraordinare calitati de dansatoare – anii de balet din copilarie isi spun, iata, din plin cuvantul. Ca si personajul lui Rourke, un luptator de wrestling aflat la apusul carierei, Nina, personajul din Lebada neagra, este o practicanta impatimita a profesiei sale, care-si biciuieste fara mila trupul pentru a fi cea mai buna, desi aceasta ordalie are efecte devastatoare asupra psihicului ei.
Eternul triunghi amoros
Pentru cei care au vazut Lacul lebedelor, povestea va fi familiara, cel putin in forma ei bruta. Scenaristii cu care Aronofsky a colaborat au creat o linie epica inspirata, evident, din baletul clasic. Pregatindu-se pentru un nou spectacol pe scenele din New York, maleficul si arogantul director artistic Thomas (Vincent Cassel) o alege pe Nina ca principala candidata pentru rolul eroinei baletului – lebada alba – ca si pentru rolul antagonistei, lebada neagra, care ii seduce si fura printul indragit. Solicitarile sunt extenuante pentru Nina, care deja are un psihic fragil, in ciuda fortei pe care o degaja pe scena.
Aluziile sexuale facute de Thomas ii atrag Ninei gelozia celorlalte balerine si atotputernicul regizor nu ezita sa o concedieze chiar pe prima balerina (Winona Ryder, intr-un rol episodic) pentru a arata cine este stapanul. Noua angajata, Lily (Mila Kunis) isi dovedeste rapid duplicitatea si devine evident ca ea este de fapt adevarata lebada neagra, tanjind la inima printului – al carui rol neoficial il detine chiar regizorul.
Prinsa in vartejul de intrigi de culise, fragila Nina devine tot mai interiorizata si mai necomunicativa, inchizandu-se ca intr-o carapace din care accepta sa iasa doar pentru a dansa, caci dansul ramane singura ei bucurie si modalitate de exprimare. Criticii au remarcat asemanarea dintre filmul lui Aronofsky si „Repulsia” lui Roman Polanski, in care Catherine Deneuve joaca rolul unei tinere care innebuneste din cauza singuratatii, inchisa in apartamentul ei luxos din Londra.
Lacul lebedelor, transformat intr-un recviem
In Lebada neagra, elementele melodramei din culise transforma filmul intr-un veritabil horror psihologic, iar regizorul se dovedeste maestru in a prezenta prabusirea graduala a eroinei, dezintegrarea ei mentala si emotionala, in paralel cu dorinta obsedanta a Ninei de a atinge o perfectiune estetica in mod evident de neatins.
Portman face un rol de exceptie, o performanta autentica, subtila si incarcata de tragism, cu atat mai mult cu cat majoritatea momentelor coregrafice din film sunt interpretate chiar de ea, regizorul apeland la balerine profesioniste, ca dubluri, doar in cateva secvente. Tensiunea filmului este amplificata si de maiestria cameramanului: scenele sunt filmate de foarte aproape si devin aproape sufocante, in masura in care spectatorul se vede implicat in alunecarea eroinei pe panta nebuniei si simte chiar un disconfort asistand la degradarea ei psihica. El poate auzi respiratia sacadata a Ninei, reflectare a zbuciumului interior si poate vedea aproape permanent chipul ei in oglinda – privitul in oglinda este principalul motiv al peliculei, reflectand atitudinea critica cu care eroina se studiaza.
Filmul devine astfel suprarealist, o reprezentare plina de dramatism a anxietatii, temerilor, confuziei Ninei, care ii face pe spectatori sa traiasca practic odata cu ea caderea. Singura mana intinsa in aceasta jungla sub care ni se releva lumea baletului pare a fi mama eroinei, la randul ei o fosta balerina (interpretata de Barbara Hershey), care incearca sa o protejeze cat de mult poate, fara insa a realiza ca tocmai aceasta protectie exagerata a contribuit decisiv la fragilitatea psihica a fiicei sale. Pe fundalul prabusirii Ninei in lumea deformata a nebuniei, muzica din Lacul lebedelor pare coloana sonora ideala, iar sunetele sfasietoare ale lui Ceaikovski se transforma astfel intr-un recviem pentru o lebada care a cantat prea devreme…
GABRIEL TUDOR
Comentarii