In Primul Razboi Mondial, in 1915, pentru a putea controla stramtoarea Dardanele, Aliatii au facut o tentativa de debarcare in peninsula Gallipoli, apartinand Imperiului Otoman. Actiunea a fost un esec rasunator, soldat cu pierderi grele. In 1965, la o intalnire a veteranilor, dupa 50 de ani de la aceasta batalie, trei genisti din fortele expeditionare din Noua Zeelanda (ANZAC) au descris un incident straniu, pe care ufologul Gordon Tuckey a considerat ca merita sa-l consemneze. Unul dintre cei trei martori – Frederick Reichart – a semnat chiar si o declaratie autentificata in care spune ca pe 28 august 1915, in timp ce se aflau in zona golfului Suvla, incercand sa atace pozitiile turcesti, au aparut pe cer sase sau opt nori cenusii, identici, „semanand cu niste franzele”.
In ciuda vantului, norii nu se miscau. In spatele lor, un alt nor, lung de 250 metri si lat de 60 incalecase o mica vale. De la circa 750 metri, cei trei au vazut urcand pe acesta vale, spre „cota 60” detinuta de turci, un intreg regiment. Oamenii au disparut in spatele norului, dar niciunul nu a mai fost vazut iesind si urcand mai departe. Dupa un timp norul s-a ridicat, s-a alaturat celor care stationau deasupra, apoi impreuna s-au pus in miscare si au disparut spre nord. Dedesubt nu mai era nimeni.
Analele militare au consemnat intr-adevar disparitia acolo a batalionului 1/5 al regimentului Norfolk, mai exact a 266 de ofiteri si soldati (desi rumorile afirmau ca ar fi fost un intreg regiment, cu un efectiv intre 400 si 800). Dar ziua fusese cea de 12 (nu 28) august. Dupa razboi, turcii au negat ca ar fi ucis sau luat prizonieri acesti oameni.
Povestea a fost preluata de Brad Steiger, in lucrari publicate in 1966 si 1967, in care el vorbea de 22 martori oculari si de comportamentul ciudat al norului; acesta ar fi orbit artileristii, care nu au mai putut sustine ofensiva. Ipoteza norului care a rapit militarii a ajuns si in carti scrise de Brinsley Le Poer Trench (Lord Clancarty) si Jacques Vallée.
Intrucat la ora actuala exista posibilitatea accesului la un mare numar de documente primare, inclusiv la jurnalele personale ale soldatilor participanti la lupte, mai multi analisti au examinat din nou aceasta legenda. Unul dintre ei este britanicul Dr. Jerome Clarck, din concluziile caruia spicuim mai jos.
Se stie ca atacul din acea zi a fost prost gandit. Hartile erau imprecise, iar rezistenta opusa de turci mult mai puternica decat s-a prevazut. Batalionul Norfolk 1/5 era format din 16 ofiteri si 250 soldati, fiind comandat de locotenent colonelul Sir Horace Proctor-Beauchamp. La ofensiva au mai participat si soldati din regimentele Suffolk si Hampshire, se pare insa ca cei din regimentul Norfolk se razletisera de acestia si au nimerit sub focul mitralierelor si ascutisul baionetelor turcesti. Lt. col. Beauchamp a fost vazut ultima data intrand cu oamenii sai intr-o padure in flacari, din care nu au mai iesit.
In 1919, o comisie a Commonwealth pentru mormintele militarilor cazuti in razboi, a descoperit la inceput, in nisip, o insigna a regimentului Norfolk, la vreo 750 de metri in spatele fostelor linii turcesti. In cele ce au urmat, a fost gasita o groapa comuna cu 180 de cadavre, dintre care 122 au fost identificate ca apartinand batalionului disparut. Multe cadavre erau impuscate in cap. Au fost gasite si ramasitele ofiterului comandant lt. col. Beauchamp, identificat dupa epoletii de pe uniforma. Cativa au supravietuit gratie unor sanse iesite din comun. Cei ce s-au intors din prizonierat au povestit mai tarziu ca, pentru turci, prizonierii constituiau o problema in plus, deci i-au vazut ucigand prizonierii raniti cu baioneta sau cu focuri de arma. Aceste constatari au fost mult timp ascunse de oficialitati, inclusiv din considerente tinand de memoria celor disparuti.
In ciuda acestor evidente, care incepeau sa fie cunoscute, in 1998 a aparut un „document MJ-12”, presupus elaborat in 1952, in care se spune ca pe 21 august 1915, membri ai unei companii din Noua Zeelanda ar fi semnat sub juramant o declaratie precum ca regimentul Norfolk 1/4 a disparut inexplicabil s.a.m.d. Cititorul poate el insusi descoperi numeroasele inadvertente, la care documentul complet mai aduga si altele.
E drept, exista confuzii si in depozitia, dupa 50 de ani, a lui Reichart. S-a stabilit ca pe 12 august acesta era la peste 7 kilometri de locul confruntarii, deci nu o putea urmari nici prin binoclu. Dar e mult mai probabil ca el sa fi facut o confuzie (nu tinea un jurnal personal), referindu-se de fapt la atacul masiv din 21 august, cand 3000 de soldati aliati au atacat „cota 60”, iar genistii neozeelandezi erau mult mai aproape. In acea zi s-a consemnat ca turcii nu puteau fi vazuti, datorita „cetii de culoarea perlei” care-i ascundea. A urmat un nou masacru in randurile aliatilor. Sa fi fost aceasta ceata norul misterios?
DAN D. FARCAS
Comentarii