Comediile istorice nu sunt, de regula, primele filme la care ne gândim atunci când cautam prezentarea cât mai realista a evenimentelor istorice. Genul îsi permite libertati uriase, amesteca personaje reale cu situatii inventate si transforma adesea evenimente dramatice în pretexte pentru satira.
Si totusi, unele dintre cele mai cunoscute comedii plasate în trecut reusesc sa surprinda mai corect decât ne-am astepta anumite personaje, realitati sociale sau chiar detalii istorice.
Filmul nu respecta literalmente faptele, dar surprinde foarte bine atmosfera unei epoci, contradictiile ei sau modul în care functionau puterea, religia si societatea. Iata câteva comedii care au tratat istoria cu mai multa atentie decât ar sugera tonul lor.
„Moartea lui Stalin” (2017)
Comedia neagra regizata de Armando Iannucci urmareste lupta pentru putere declansata dupa moartea lui Iosif Stalin, în 1953. Filmul împinge multe situatii spre absurd, însa o parte surprinzator de mare din acest absurd are baze reale. Stalin chiar obisnuia sa îsi invite apropiatii la resedinta sa pentru seri lungi de filme si petreceri, iar în noaptea în care a suferit atacul cerebral se afla alaturi de patru membri ai Biroului Politic.
Este real si episodul în care liderul sovietic ar fi cerut o înregistrare a unui concert de Mozart transmis la radio, obligând muzicienii sa îl interpreteze din nou pentru ca prestatia sa poata fi înregistrata. Filmul surprinde bine si atmosfera de teama care domnea în cercul puterii.
În ultimele luni de viata, Stalin declansase asa-numitul „complot al medicilor”, acuzând mai multi doctori de conspiratie si trimitându-i în detentie. Ironia istoriei a facut ca, atunci când Stalin a suferit atacul cerebral, o parte dintre medicii cei mai buni sa nu mai fie disponibili. Procesul lui Lavrenti Beria, de exemplu, nu s-a desfasurat într-o singura zi, asa cum sugereaza pelicula, ci pe parcursul mai multor luni.
„Viata lui Brian” (1979)
Filmul nu încearca sa reconstituie riguros viata lui Iisus. Brian Cohen, protagonistul, este un personaj fictiv care se naste în grajdul vecin si ajunge sa fie confundat cu Mesia. Cu toate acestea, filmul lui Terry Jones surprinde fragmentarea politica si religioasa a Iudeei din secolul I.
Celebrele certuri dintre gruparile care vor sa lupte împotriva ocupatiei romane reflecta realitatea unei societati în care existau numeroase factiuni cu obiective similare, dar profund divizate. Scena „Ce au facut romanii pentru noi?” trimite la dezbateri reale privind efectele ocupatiei romane: infrastructura, administratie si ordine publica, puse în balanta cu dominatia politica si fiscala.
Filmul a fost acuzat de blasfemie la lansarea sa, în 1979, dar ulterior a fost apreciat pentru faptul ca evita unele stereotipuri prezente în productiile biblice mai vechi, inclusiv ideea simplista a unei responsabilitati colective a evreilor pentru crucificarea lui Iisus
„Goana dupa aur” (1925)
În aceasta pelicula, Charlie Chaplin îl trimite pe îndragitul sau personaj, Vagabondul, în Yukon, în timpul goanei dupa aur din Klondike, desfasurata între 1896 si 1899. Chaplin a mers chiar în Alaska pentru realizarea unor cadre, iar filmul surprinde duritatea conditiilor în care traiau cautatorii de aur: frig extrem, foamete, izolare si epuizare.
Celebra scena în care personajul îsi fierbe si îsi manânca propriul pantof nu provine direct din Klondike, ci a fost inspirata si de expeditia Donner din 1846-1847, ai carei membri au ramas blocati de zapada si au ajuns sa consume aproape orice pentru a supravietui.
Din punct de vedere cronologic, Chaplin combina doua episoade separate de aproximativ jumatate de secol, dar imaginea supravietuirii la limita este perfect compatibila cu experientele multor prospectori din nordul continentului.
„Dragoste si moarte” (1975)
Este mai degraba o parodiere a culturii ruse decât o lectie de istorie. Woody Allen îl interpreteaza pe Boris, un taran rus prins în razboaiele napoleoniene si într-o poveste de dragoste cu Sonja, jucata de Diane Keaton. Contextul general al invaziei napoleoniene a Rusiei este corect, iar multe dintre costume si elementele vizuale respecta epoca.
Filmul este însa construit mai ales din trimiteri la Tolstoi, Dostoievski si cinematografia rusa. Duelurile, dilemele existentiale si tentativele de asasinat par desprinse din marile romane ale secolului al XIX-lea, chiar daca sunt transformate în farsa. Woody Allen adauga inclusiv referinte la Ingmar Bergman, desi regizorul era suedez.
Istoric, nu au ce cauta acolo, dar cinematografic sunt deliberate: Bergman a fost una dintre influentele majore ale lui Allen. În toate aceste cazuri, comedia nu reproduce trecutul în mod literal. Dar uneori tocmai satira reuseste sa scoata la suprafata adevaruri pe care filmele „serioase” le simplifica: frica din interiorul dictaturilor, contradictiile religioase, prejudecatile sociale sau brutalitatea vietii într-o epoca idealizata ulterior.
GABRIEL TUDOR
Comentarii