La mijlocul secolului al XVII-lea, colonia franceza Noua Franta (de pe teritoriul actual al Canadei) se confrunta cu o problema care îi ameninta viitorul: avea prea putine femei.
Soldatii, negustorii de blanuri si muncitorii erau cu mult mai numerosi, iar fara familii stabile populatia nu putea creste suficient pentru a sustine pe termen lung colonia. Solutia gasita de Coroana franceza a fost neobisnuita: trimiterea peste Atlantic a sute de tinere necasatorite, cunoscute ulterior sub numele de Filles du Roi – „Fiicele Regelui”.
Între 1663 si 1673, aproximativ 800 de femei au fost trimise în Noua Franta pe cheltuiala regelui Ludovic al XIV-lea. Initiativa i-a apartinut lui Jean Talon, primul intendent al coloniei, care încerca sa transforme economia locala dintr-una bazata în principal pe comertul cu blanuri într-o societate agricola stabila.
Talon întelesese însa ca agricultura si extinderea asezarilor nu puteau functiona fara o crestere rapida a populatiei. De aceea, autoritatile au început sa încurajeze casatoria prin ajutoare financiare si alte stimulente.
Jean-Baptiste Colbert, ministrul de Finante si unul dintre cei mai importanti consilieri ai lui Ludovic al XIV-lea, a mers pâna la amenintarea colonistilor necasatoriti cu pierderea unor privilegii. Cea mai importanta masura a ramas însa aducerea femeilor din Franta.
Contrar unor mituri aparute ulterior, „Fiicele Regelui” nu erau prostituate si nici infractoare. Cele mai multe proveneau din familii modeste: erau orfane, fiice de mestesugari sau tinere sarace recrutate mai ales din Paris si alte centre urbane. Multe proveneau din institutii caritabile sau din asezaminte sprijinite de ordine religioase.
Drumul spre America de Nord dura luni întregi si era periculos. La sosirea în Quebec, Montreal sau Trois-Rivières, erau gazduite temporar în familii sau în manastiri, inclusiv în institutii administrate de ursuline sau de Congregatia Notre-Dame. Desi scopul programului era casatoria, femeile nu erau obligate sa accepte primul pretendent. Ele puteau refuza un barbat daca nu îl considerau capabil sa întretina o familie sau daca nu avea suficient pamânt si resurse. Cele mai multe se casatoreau însa la câteva luni de la sosire, iar unele chiar dupa câteva zile.
Dupa casatorie, fiecare femeie primea de regula o zestre care putea include bani, haine, bunuri pentru gospodarie si uneori animale. Ajutorul era important într-un mediu dur, în care noile familii trebuiau sa îsi construiasca gospodarii aproape de la zero. Coroana încuraja si familiile numeroase.
Cei care aveau zece copii puteau primi o pensie anuala de 300 de livre, iar familiile cu 12 sau mai multi copii primeau 400 de livre. Viata în Noua Franta era grea. Femeile nu aveau doar roluri domestice, ci participau activ la munca de zi cu zi: cultivau pamântul, produceau hrana si îmbracaminte si contribuiau la functionarea gospodariilor.
Programul a avut efecte spectaculoase. În medie, fiecare dintre aceste femei a avut peste sase copii, iar populatia coloniei a crescut rapid. Daca în 1663 Noua Franta avea aproximativ 3.200 de locuitori, pâna în 1672 ajunsese la circa 6.700.
La sfârsitul anului 1671, Jean Talon a considerat ca programul îsi atinsese în mare masura scopul si ca nu mai era nevoie de noi transporturi de tinere în anul urmator. Migratia a fost reluata pentru scurt timp în 1673, când alte aproximativ 60 de femei au fost trimise la cererea noului guvernator, Louis de Buade de Frontenac. Acesta avea sa fie ultimul transport finantat de Coroana.
La începutul secolului al XVIII-lea, descendentele si descendentii „Fiicelor Regelui” reprezentau deja o parte importanta a populatiei coloniei. Astazi, un procent considerabil dintre canadienii francofoni îsi pot urmari arborele genealogic pâna la cel putin una dintre aceste femei.
GABRIEL TUDOR
Comentarii