Labirintul a fost descris in Antichitate ca un arhetip proiectat si realizat la Cnossos de catre legendarul arhitect Dedal pentru regele Minos din Creta. Rolul labirintului era de a-l tine inchis pe Minotaur, o creatura mitologica, jumatate om, jumatate taur, ucisa de catre eroul atenian Tezeu. Acesta a fost ajutat de Ariadna care i-a oferit un ghem de ata pentru a gasi calea spre iesire. Prin aceasta evocare mitica a intrat in constiinta lumii moderne. Radacinile labirintului se afla insa in credinte primitive, cea mai simpla forma fiind gravata pe stanci incepand cu epoca bronzului. Este vorba de un circuit spiralat, un motiv intalnit in situri din majoritatea continentelor, menit sa alunge spiritele malefice.
Mai tarziu, labirintul a fost asociat ceremoniilor coregrafice, apreciaza un reputat cercetator, francezul Hervé Brunon. Una dintre sursele invocate o constituie o lucrare a lui Plutarh in care e descris un dans executat de anturajul lui Tezeu pentru a mima marele sau periplu, o sursa de inspiratie pentru organizarea de ritualuri coregrafice. Si primele labirinturi crestine au fost probabil asociate dansurilor, considera Brunon.
La inceputul Evului Mediu au fost relatate unele obiceiuri profane practicate in Franta de Paste, cand ecleziastii intrau in labirinturi vegetale cu trasee sinuoase, jucau pelota, tineau liturghia apoi asteptau sa apara invitatii cu greutate – demnitari locali – pe care ii tratau cu bucate din belsug si vinuri care le incalzeau sufletul. Aceste rituri, binecunoscute de populatia epocii, consemnate in diverse documente intre secolele 12 si 14, aveau sa starneasca cu timpul valuri de indignare – mai ales incepand cu anul 1396 – din partea unor inalti reprezentanti ai Bisericii dar si a credinciosilor care le-au considerat pagane. Riturile de acest gen au fost interzise iar semnificatia labirintului, schimbata cu timpul. La inceputul Evului Mediu, Biserica, atrasa de acest tip de configuratii, il plaseaza in zona alegorica atribuindu-i semnificatia ratacirii omului in lumea pacatelor.
La sfarsitul secolului al XVII-lea, labirintul asociat bisericii catolice este denumit "Drumul Ierusalimului" sau "Calea spre Dumnezeu", iar parcursul sau era considerat un substitut al pelerinajului in Tara Sfanta. In timpul Renasterii sunt construite nenumarate labirinturi, de asta data cu mai multe alei, unele fara iesire la capat, realizate in special in marile gradini ale palatelor. Devin locuri de agrement, de jocuri amoroase, de plimbari palpitante…
Nici reprezentarea lor artistica nu este ignorata: apar pe sculpturi, pe portrete alegorice, pe ziduri, terase etc. O moda care a perpetuat pana in zilele noastre. Traseele unor labirinturi continua sa fie urmate ritualic, avand diverse semnificatii spirituale (ezoterice). De pilda, in catedrala Chartres din Paris, in fiecare vineri, exceptie facand unele sarbatori crestine, scaunele din incinta sunt inlaturate pentru a dezveli labirintul circular cu un diametru de 12 metri. Pas cu pas, "pelerinii", in sir indian, urmeaza culoarul acestuia – care are o lungime de 250 de metri – pana in centru.
Se poate vorbi de o forma de ezoterism asociat insa credintei crestine. Este o cale care improspateaza energiile mai ales in ziua solstitiului de vara, spre amiaza, cand un manunchi de raze de soare patrunde prin geamul cupolei catedralei "aprinzand" centrul labirintului. A devenit, cum bine se stie, si o vedeta a divertismentului, fiind preluat de presa scrisa, integrat in jocuri electronice…
DORIN MARAN
Comentarii