Atunci când peste trei mii de pictori protesteaza împotriva exigentelor „clasice si academice” ale juriului care organiza Salonul din Paris, împaratul Napoleon al III-lea a luat o decizie exceptionala: înfiintarea „Salonului refuzatilor”. Si inspiratia suveranului avea sa fie una salutara, caci acel „refugiu” s-a dovedit mult mai important pentru arta decât mângâierea orgoliilor unor artisti neconsolati. La acel salon s-au înregistrat autentice „explozii ale artei” în ceea ce priveste trecerea de la clasicism la modernism. Iar Edouard Manet a fost eroul primei editii a „Refuzatilor”, în anul de gratie1863.
Marele pictor francez (1829-1883) avea pe atunci douazeci si noua de ani si anul 1863 a fost unul de „gratie” pentru el deoarece atunci a realizat si „Olympia”, si „Dejun pe iarba”, ambele inacceptabile, blamabile, amorale… Si totusi, prezenta celor doua pânze la „Refuzati” a fost un triumf care a trezit entuziasmul lui Emil Zola (care a scris romanul „L’Oeuvre”, 1885, inspirându-se din acea compozitie). De ce deranja atât de mult „Dejunul pe iarba”? Intitulat initial „Baia” (în plan departat este o femeie care se îmbaiaza), aceasta compozitie nu a fost considerata de juriu (nici de opinia publica „cunoscatoare”) realist, ci o „libertate de creatie desantata a pictorului”. Era prima oara în acea epoca de framântari conceptuale când un nud de femeie era contrapus unor barbati îmbracati elegant, în mediul natural. Marea „nerusinare” a lui Manet a fost scoaterea acelei situatii „jenante” din contextul mitologic si aducerea ei în actualitate. Morala societatii (influentata sau nu de puritanismul victorian de peste Canalul Mânecii) este sifonata, caci publicul îsi aducea aminte de „Concertul pastoral” al lui Giorgione (1510). Acesta era considerat o alegorie a elementelor Pamântului (aer, apa, foc si pamânt), cu intentia de a le demonstra armonia. Dar de aici la barbati în costum de mers la teatru…
La rândul ei, „Olympia” nu era decât o „prostituata cu burta galbena” pentru juriul înfuriat de acel îndraznet candidat la titlul de „maestru”. Cu atât mai mare era indignarea, cu cât inspiratia dupa capodopera „Venus din Urbino” (1538) a lui Tiziano era evidenta. Dar sa transformi o zeita într-o femeie de moravuri usoare, asta era prea mult. Anecdotica folcloristica ne spune ca au existat femei care, vazând pânza, au încercat sa o vandalizeze cu o furie vecina cu isteria. Noroc cu oamenii de ordine care au decis sa-l ridica mai spre tavan pentru a nu fi sfâsiat… Probabil se raspândise informatia ca modelul lui Manet fusese Victorine Meurent (devenita ea însasi pictorita). În „Dejun pe iarba”, una din modele fusese chiar sotia pictorului, Suzanne.
Sprijinit moral de buni amici precum Zola si Baudelaire, Manet a stiut sa-si învinga deprimarea si ulterior s-a alaturat gruparii impresioniste, mai ales sub îndemnul lui Cézanne si Renoir. Asa a ajuns sa adore doua medii de inspiratie fara margini: lucrul în aer liber si peisajul limpede, neidealizat, si rumoarea localurilor unde clientii – mici burghezi, lucratori sau membri ai boemei pariziene – nu-si ascund trairile sub nici o masca. De la „Bautorul de absint” din tinerete (1859) si pâna la capodopera emblematica „Bar la Folie-Bergere” (1882), Manet ne-a oferit cu generozitate delicatete si spirit ascutit de observatie, sensibilitate si chiar piosenie „Christ mort cu îngeri”, 1864. El, eroul de la „Salonul refuzatilor” a deschis granita spre arta moderna.
PAUL IOAN
Comentarii