Labirintul destinelor

           Primind permisiunea celui care era atunci Buddha cel Viu de a-i vizita biblioteca, Ferdinand Ossendowski este condus într-o sala imensa unde lucrau în tacere 20 de scribi. Ei adunaua în carti relatarile tuturor miracolelor savârsite de toti cei care fusesera Buddha Vii, dar si cele din mânastirile lamaiste.

           Primind permisiunea celui care era atunci Buddha cel Viu de a-i vizita biblioteca, Ferdinand Ossendowski este condus într-o sala imensa unde lucrau în tacere 20 de scribi. Ei adunaua în carti relatarile tuturor miracolelor savârsite de toti cei care fusesera Buddha Vii, dar si cele din mânastirile lamaiste. Vazând probabil interesul si teama de a face ceva din ochii vizitatorului, Maramba, doctorul în teologie care îl însotea, a luat o astfel de carte si i-a citit un fragment din miracolele savârsite de însusi Undur Gheghen, primul Buddha Viu din Mongolia. Fusese de ajuns ca el sa sufle într-o zi deasupra unei oglinzi pentru ca imediat sa apara ca printr-o ceata o vale între munti în care luptau pe viata si pe moarte mii si mii de razboinici. Parca imaginile pluteau în aer în fata tuturor celor prezenti, care priveau înmarmuriti. Atunci el a cerut zeilor sa-i arate soarta care le era rezervata luptatorilor: totul s-a acoperit cu un fum albastru si prin el s-au putut vedea cum într-o închisoare întunecata si cumplita zaceau torturate si moarte corpurile printilor care stralucisera în luptele pe care le comandasera…
           Aflarea viitorului era un lucru pe care toti Buddha Vii îl faceau. Cei mai multi se foloseau de piatra neagra. O priveau si dintr-o data pe suprafata acesteia apareau inscriptii tibetane. Buddha Viu le citea si astfel afla si putea împartasi destinul unor întregi natiuni. A avea însa îndrazneala de a-i cere unui Budha Viu sa-ti spuna viitorul era un lucru total interzis. Nici nu avea nimeni dreptul de a o face.
           Buddha Viu prezice doar când se simte inspirat sau când acest lucru i se cere de un trimis special al lui Dalai-Lama sau al nu mai putin importantului Tashi-Lama. Se povesteste ca o asemenea cerere i-a fost adresata la un moment dat de un trimis al tarului Alexandru I al Rusiei, cazut sub influenta baronesei Krüdner si a misticismului acesteia. În vremea aceea, Buddha Viu era un tânar – aproape un copil. El i-a citit însa viitorul tarului pe piatra neagra si i-a prezis ca îsi va sfârsi zilele ratacind în durere si necunoscut de nimeni. Si, nu peste mult timp, prin Rusia, mai ales prin Siberia, a început sa fie vazut un om care ratacea încercând sa-i consoleze pe cersetori, pe prizonierii frigului siberian, pe toti cei care avusesera de suferit din cauza politiei secrete a tarului. Numele sub care era cunoscut acest ciudat calator era Feodor Kuzmici. El a murit la Tomsk si casa în care si-a petrecut ultimele zile a fost pastrata, iar mormântul sau a devenit în curând loc sacru de pelerinaj si inepuizabila sursa de minuni. S-a spus ca de fapt el fusese nimeni altul decât tarul Alexandru I, care îsi dusese zilele asa cum i-l citise Buddha Viu în straniile semne aparute pe piatra neagra pastrata si transmisa de-a lungul generatiilor de Buddha Vii care îl precedasera. Si în momentul în care reprezentanti oficiali ai Romanovilor, familia imperiala a Rusiei, au început sa se intereseze de umila casa a lui Feodor Kuzmici, lumea a început sa fie sigura ca acesta nu fusese de fapt nimeni altul decât tarul însusi…