Incercarile lui Vincent van Gogh de a-si gasi echilibrul au fost marcate din adolescenta (cand au izbucnit divergentele doctrinar-religioase cu tatal sau, preot) de ceea de obicei numim disperare. Numai ca modul de manifestare a acestei stari limita a psihicului sunt nelimitate. La Vincent se poate spune cu certitudine ca disperarea a avut o culoare: galben.
Considerat un post-impresionist, Vincent a fost in realitate o personalitate artistica strict individualizata, un om izolat de orice influenta majora, un cautator al celui de-al doilea tip de echilibru: cel dintre modul cum percepe spiritul sau lumea si modalitatile de reprezentare grafica. Acest nelinistit patimas al vietii simtea ca nu reuseste sa vizualizeze ceea ce simte. Zbuciumul interior era datorat, in buna masura, imposibilitatii de a se impaca cu propria opera. De aceea, exista cateva teme preferate ale operei sale, dintre acestea, floarea-soarelui situandu-se in fruntea ierarhiei. Galbenul era linistitor si optimist pentru Vincent si uneori chiar si „cerul instelat deasupra noastra” i se parea albastru-galbui.
Pe acest urias luptator cu propriile slabiciuni l-am revazut recent portretizat in filmul clasic „Lust for Life” (1956, regia Vincente Minelli), cu Kirk Douglas in rolul principal. Este entuziasmant modul cum Douglas face din pictorul olandez un personaj emotionant si profund nefericit, dar Oscarul in acel an a fost luat de James Dean pentru „The Giant”. De altfel, filmul facut dupa romanul lui Irving Stone (1934) incearca sa explice una dintre cele mai cutremuratoare scene care au avut loc vreodata in istoria artei: Vincent se duce spre Paul Gauguin cu un briceag, cu intentia clara de a-l lovi. Dar Gauguin (interpretat de Anthony Quinn, Oscar pentru rol secundar) il simte si se intoarce spre Vincent cu o privire care-l face pe olandez sa opreasca atacul. Mai mult, disperat ca a putut comite un astfel de gest, Vincent isi taie partial o ureche. O prietenie inca proaspata si foarte promitatoare (olandezul avea nevoie de prezenta tonica a lui Gauguin) se termina lamentabil, caci dincolo de seismele existentiale, Vincent suferea si de o maladie mentala…
Galbenul disperarii, care era de fapt un fel de rezerva de optimism pentru Vincent, are o replica foarte dura in nuantele intunecate ale unei alte capodopere: „Mancatorii de cartofi” (1885). In semi-intunericul din odaia saracacioasa, unde o familie de tarani olandezi consuma cea mai ieftina resursa de hrana, pluteste toata tristetea din sufletul maestrului. Caci tanarul Vincent van Gogh a renuntat la o cariera clericala tocmai pentru ca mizeria oamenilor saraci nu era deloc ajutata de predicile preotilor. Vincent a trait in mizerie pentru a intelege cum poate sa-i ajute credinta pe cei defavorizati de soarta, dar nu a gasit nici acest raspuns. De aici si indoielile sale fata de modul cum se raspandeste doctrina religioasa.
„Lan de grau cu corbi”, ultima lucrare a lui Vincent van Gogh (1853-1890), este una dintre cele mai emotionante picturi din toate timpurile. Si asta pentru ca maestrul a imortalizat scena mortii sale. Intr-un astfel de lan a plecat, chipurile, pentru a impusca ciorile care-l deranjau cand lucra pe camp, dar de fapt s-a sinucis. A fost „o moarte in galben”…
PAUL IOAN
Comentarii