Alb-negru sau color, arta fotografica a lui Gilles Larrain ne lasa impresia ca suntem si vom fi eternii copii ai unei planete care-si ascunde tainele cu o siretenie imbatabila. Acea planeta are un nume, are o forma, dar nu are o existenta complet elucidata. Pâna la proba contrarie, se numeste „suflet” si, în consecinta, acesta are un peisaj strict individualizat, caci este „planeta personala a fiecaruia”. Nici nu ne dam seama, dar ne aflam într-un permanent conflict cu acea entitate diafana care se tine scai de noi atâta timp cât vietuim, apoi se pierde nu se stie unde… Poate într-un copil nenascut, poate într-o floare, poate într-o scoica nazdravana, sub forma de perla.
Venit pe lume în 1938, în Indochina, din parinti americani, Gilles Larrain urmeaza cursuri de arte frumoase si arhitectura. Poate de aceea, din strânsoarea urbanismului a simtit nevoia sa se îmbete cu peisaje cât mai largi, din care omul dispare dar ramâne sufletul dincolo de camera de luat vederi. Din ce în ce mai mult atras de „arhitectura imaterialului”, Larrain debuteaza zgomotos si contradictoriu cu un album de fotografii dedicat… travestitilor! Cauta modificarile din sufletele acelor oameni care se cauta pe ei însisi, modificându-si trupul împotriva mamei natura. Si pentru ca este un om normal, artistul s-a vazut atacat tocmai de „materia prima” pe care o zugravise în volumul „Idoli” (1973). Casatorit de doua ori, Larrain abandoneaza aceste peisaje sufletesti prea încâlcite în propriile meandre si abordeaza femeia si grupurile aparent haotice de oameni si obiecte. Compozitiile sale sunt adesea halucinante si nu permit descifrarea unui mesaj clar si direct. Pentru acest artist arheolog al ego-urilor noastre, omenirea este fie un haos datorat obsesiei firesti de înmultire fara control, fie un regiment disciplinat care defileaza prin fata aparatului sau si-i da onorul cu obedienta.
Capitolul intitulat „Îngerii negri” este doar în aparenta un demers fioros si macabru. Personaje amestecate din mai multe epoci si capete care rasar din vârful unor oase dezgolite de carne îl apropie pe Larrain de suprarealistii care vor cu tot dinadinsul sa ne convinga de faptul ca vietuim într-o lume a contrastelor ca într-o bomba cu ceas. Cândva, contradictiile vor exploda si supravietuitorul este impredictibil. Din acest punct de vedere, nu cred ca acest talentat artist fotograf aduce noutati domeniului, ci doar varietati pe teme deja batatorite. Ideea ca suntem doar niste figurine pe care cineva le aseaza dupa reguli aleatorii si le face sa interactioneze cu sentimente de împrumut, nu este deloc noua. Dalí ne-a învatat ca totul se deformeaza si se recompune, fara sa aflam niciodata reteta. De aceea , cred ca cele mai reprezentative lucrari ale lui Gilles Larrain sunt cele dedicate feminitatii.
Maternitatea, ca triumf al vietii asupra mortii, apare la artist precum un cos cu roade ale naturii între care scânceste si un nou-nascut. Un fel de corn al abundentei pe care femeia îl daruieste lumii întregi, nu doar familiei sale. Poate ca femeia aceea a luat locul divinitatii, o entitate care parca si-a facut o data datoria, apoi si-a uitat creatia si a parasit-o. Senzualitatea femeii ca metoda de a face din dragoste o minune a naturii reiese si din compozitia în care nudul are pozitia fatului, iar perechi de îndragostiti o cotropesc precum niste spiridusi ai libertatii supreme de a procrea. Oul gigantic este concretizarea unei iubiri de nestavilit, care asigura omenirea ca are mesageri pentru ziua de mâine… Uneori ironic, Larrain compara femeia senzuala cu trupul si ramificatiile delicate ale unui gândac. Departe de a fi umilitoare, asemanarea ne confirma ca suntem doar o particica a naturii si atât.
PAUL IOAN
Comentarii