Iata câteva dintre fenomenele misterioase asupra carora se opreste publicatia Science uncovered.
Sferele uriase din Costa Rica
Niste bile uriase din piatra au fost descoperite în 1930 în Costa Rica, unele dintre ele masurând doi metri în diametru. Conform legendelor, ele ar fi aparut acolo undeva între anii 600 si 1.000 e.n., pe plan local fiind denumite Las Bolas (Bilele), dar partea proasta din punctul de vedere al studierii lor este faptul ca nu exista nici un fel de dovezi scrise ale civilizatiei care le-a realizat. Ca sa nu mai vorbim ca modul în care au fost construite si scopul construirii lor ramân si astazi adevarate mistere pentru cercetatori.
Luminile cutremurelor
Daca e sa vorbim despre fenomene inexplicabile, misterioase, atunci nimic nu bate luminile cutremurelor, acele inexplicabile lumini care apar pe cer în timpul producerii unor seisme. Misterul ar consta în faptul ca nici un cercetator nu a putut explica în vreun fel cauza aparitiei lor. Ramâne o controversa: exista ele cu adevarat? Ar putea o furtuna cu fulgere sa aiba loc în acelasi timp cu un cutremur, adica doua fenomene într-unul singur? Fizicianul italian Cristiano Ferugia a descoperit ca despre luminile cutremurelor se vorbea înca din anul 2000 i.e.n. Si cu toate acestea, geo-cercetatorii au ramas sceptici în privinta acestui straniu fenomen natural.
De-abia în 1960 au aparut primele dovezi clare: fotografiile din timpul cutremurului din Matsushiro, Japonia. Desi ele sunt dincolo de dubiu, ulterior problema cu fotografiile facute luminilor produse de cutremure este ca autenticitatea lor este dubioasa, mai ales în era internetului si a Photoshop-ului. Totusi, în ciuda miilor de fotografii a caror origine este dubioasa, au aparut si primele teorii stiintifice. Cauza producerii lor ar fi caldura emanata de frecare, gazul radon si piezoelectricitatea. S-ar produce astfel o descarcare electrica între rocile de quartz încarcate electric în timp ce placile tectonice se misca.
În 2003, fizicianul NASA dr Friedmann Freund a facut niste experiente de laborator prin care a demonstrat ca luminile cutremurelor se produc datorita activitatii electrice în roci. Numai ca un alt cercetator, David Brumbaugh de la Centrul de Informare al Cutremurelor din Flagstaff, Arizona, este de parere ca teoria lui Freund poate fi considerata doar „o posibila explicatie” în cel mai bun caz, si nu una categorica si ca e nevoie de noi cercetari în acest domeniu. Pâna atunci, experimentul lui Freund ramâne unica explicatie în domeniu.
Uriasele desene de la Nazca
Acoperind o suprafata de 450 km patrati în desertul peruan, liniile (desenele) de la Nazca sunt forme uriase, incluzând motive geometrice, imagini de animale, plante si rareori figuri umane, desenate cu ajutorul pietrelor si vizibile mai cu seama din aer. Tocmai faptul ca sunt concepute pentru a fi vazute din aer si nu de la nivelul solului, a ridicat unele întrebari ramase deocamdata fara raspuns: de ce au fost facute aceste desene uriase, cine le putea vedea din aer atunci când au fost concepute, cândva între anul 500 i.e.n. si anul 500 e.n., când nimeni nu se putea ridica câteva sute de metri în aer pentru a le descifra si, mai ales, daca au fost mesaje desenate, pentru cine au fost ele concepute?
Cum exista rapoarte ca unii fermieri peruani îsi cresc porcii în acea zona, dincolo de faptul ca autoritatile protejeaza prin lege Nazca, arheologii încearca sa studieze desenele si sa le gaseasca sensul, înainte ca acestea sa fie distruse. O teorie mai veche spunea ca desenele (liniile) de la Nazca sunt parte a unui calendar astronomic, discreditata ulterior. Cert este ca din 1997, cercetatorii lucrând în cadrul unui program germano-peruan, si-au concentrat atentia asupra istoriei si culturii civilizatiei care a creat aceste desene uriase, cum traiau oamenii în acea perioada si ce s-a întâmplat cu ei. În 2012, Universitatea Yamagata, Japonia, a anuntat ca deschide un centru de cercetari chiar la fata locului în cadrul unui proiect pe 15 ani care îsi propune sa studieze în profunzime cele peste 1.000 de desene uriase.
Incredibila migratie a fluturilor Monarh
În fiecare an, milioane de fluturi Monarh din nordul Americii migreaza peste 3.200 km spre sud pentru a ierna. Decenii la rând nimeni nu a aflat unde anume în sud se duceau. De-abia în anii 50, Norah Urquhart si sotul ei, Fred, zoolog, au început sa urmareasca si sa înregistreze aceste fragile creaturi. În 1976, informati de un padurar local, cei doi soti au urcat pe vârful „Muntelui Fluturilor”. Asa au descoperit ca fluturii din America de Nord ajungeau într-o padure muntoasa din Mexic. Numai ca povestea nu se termina aici. Pentru ca desi am aflat ca tinta finala a fluturilor Monarh sunt 12 pâna la 15 locuri din muntii mexicani, ramâne un mister: cum navigheaza ei pâna acolo? Studiile sugereaza ca fluturii folosesc pozitia Soarelui pentru a calatori spre sud, ajustând calatoria diurna cu ajutorul ceasurilor circadiene din antenele lor. Dar Soarele le poate da doar o directie generala si atunci, ce instrument îi ghideaza spre muntii Michoacan?
Profesorul Steven Reppert, expert în domeniul fluturilor Monarh de la Universitatea Massachusetts, este de parere ca fluturii sunt ghidati probabil prin reperele din peisaj pe care le au memorate, dar nici el nu are o explicatie la modul în care aleg locurile din muntii mexicani. Acest mister ramâne în picioare. În privinta reperelor, unul dintre acestea ar putea fi Golful Mexicului, dar acesta nu ar putea oferi suficiente informatii pentru a duce calatoria la bun sfârsit. Trebuie sa existe, spun specialistii, alte sisteme de navigatie pe distante mai scurte. Care ar fi acestea? O teorie vorbeste despre forta geomagnetica care i-ar putea atrage, desi, spune Reppert, nimic nu a putut fi dovedit. Mai nou, cercetatorii au descoperit câteva unelte genetice care ar putea proba detaliile legate de sistemul de navigatie al fluturilor Monarh. Cu ajutorul codului genetic complet pe care îl au la dispozitie, ei încearca acum, sa-l „dezmembreze” pentru a vedea cum ar putea el afecta sensul de directie al fluturilor.
Pietrele umblatoare din Valea Mortii
La Racetrack Playa din Valea Mortii, un parc national din California, pietrele aluneca pe pamânt sub actiunea unei forte misterioase. Oamenii de stiinta si-au pus mintea la contributie înca de la începutul secolului al XX-lea pentru a afla misterul, dar deocamdata misterul rezista. În anii ’60, geologii au monitorizat 30 de pietre, cu greutati de 25 sau 28 de kilograme care s-au mutat mai mult de 200 de metri, în sapte ani. Asa au aparut si primele teorii. Unele sustin ca gheata sau vântul sunt de vina pentru „plimbarea” pietrelor. Altele vorbesc despre niste alge sau de vibratii seismice. Însa, nimeni nu a surprins miscarea vreunei pietre.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii