In trei articole anterioare din Magazin, am ilustrat aparenta deschidere si bunavointa a CIA fata de fenomenul OZN. Este o atitudine de salutat, menita probabil sa atenueze suspiciunile si criticile care i-au fost adresate de-a lungul timpului in acest sens. Dincolo de unele stangacii, pe care nu le-am mai comentat, din materialele citate, sunt totusi doua observatii de facut. Pe de o parte, documentele postate sunt toate pana in 1953, insinuand ca dupa aceea CIA nu a mai fost interesata de fenomen, lasand totul pe seama Air Force, iar, pe de alta parte, se ignora criticile celor care cred ca agentia este si azi in fruntea campaniei de dezinformare si ridiculizare a fenomenului OZN.
Un astfel de critic este Robert Hastings (foto), neobositul investigator al conexiunilor dintre aparitiile OZN si armamentul nuclear. Recent el a postat pe net un articol intitulat „OZN-urile desecretizate ale Canalului Smithsonian: simpla demitizare sau dezinformare CIA?”
Obiectul supararii sale este serialul „UFOs Declassified” difuzat de televiziunea Smithsonian, serial lansat in SUA in ianuarie 2015 si care a fost recent reluat. Hastings critica „maniera necinstita de denaturare a faptelor, omiterea de alte fapte relevante, logica falsa si o incredere in «experti» sceptici, care incearca sa se prezinte ca figuri cu autoritate in domeniu”, desi nu au studiat deloc fenomenul OZN. Acesti „experti” spuneau, in esenta, ca de fapt fenomenul nici nu exista, odata ce „stiinta si logica” au demonstrat in mod clar ca nu posedam dovezi credibile in acest sens. Un episod al serialului se refera la evenimentele din decembrie 1980, de la bazele militare gemene RAF Bentwaters si RAF Woodbridge, din apropierea padurii Rendlesham.
Vizite neanuntate, radioactivitate crescuta
In ciuda rapoartelor, care indica radioactivitatea gasita la locul aterizarii OZN, ca si a marturiilor cu autoritate a doi controlori de trafic aerian ai US Air Force de la Bentwaters, care spun, cu buna credinta, ca au urmarit un OZN, filmul sustine ca nu exista „nicio dovada fizica” in acest caz. Hastings subliniaza ca, in viziunea sa, datele radar sunt dovezi empirice fizice, la fel ca masu-ratorile radioactivitatii, chiar si daca rapoartele care detaliaza aceste date au fost suprimate intre timp.
Hastings spune ca producatorii serialului de la Smithsonian l-au contactat in 2013, cerandu-i sa participe la episodul „Rendlesham Forest”, probabil din cauza ca stiau ca el a intervievat mai multi fosti militari USAF care au observat OZN-uri la bazele gemene, in primul rand legat de manevrele unui OZN sferic in zona de depozitare a armelor nucleare. Potrivit unui fost specialist NATO in securitate nucleara, de nivel inalt – pe care Hastings l-a intervievat in 1994 – in zona de depozitare a armamentului de la RAF Bentwaters se aflau, la acea data, multe arme nucleare. Aceasta informatie a fost confirmata si de Consiliul Militar al Resurselor Naturale, care, in raportul din 2005: „Armele nucleare in Europa”, a estimat ca buncarele de la Bentwaters contineau pana la 100 bombe nucleare tactice.
Hastings a refuzat oferta producatorilor TV, convins ca prezentarea nu va fi obiectiva. El l-a sfatuit imediat si pe colonelul in retragere Charles Halt, ofiterul cu cel mai inalt grad care a facut declaratii privind activitatea OZN din padurea Rendlesham si de la cele doua baze, sa nu participe nici el la filmari. Acesta a acceptat sfatul, iar dupa ce a vazut episodul, plin de inexactitati si foarte partinitor, Halt i-a raspuns: „Sunt sigur ca v-ati dat seama, exista o legatura intre Smithsonian Channel si ceea ce eu numesc «grupul»”. Halt se referea la utilizarea mass-media de catre comunitatea de informatii a SUA pentru a deforma sau suprima informatiile legate de OZN-uri.
In film au aparut trei „experti” de fotoliu, sceptici, care, evident, au negat realitatea celor intamplate. Unul dintre ei a fost astronomul SETI Seth Shostak. Acesta a ridiculizat ideea ca niste posibili vizitatori extraterestri, veniti la bordul unor OZN-uri ar putea fi interesati de activitatile militare umane sau ar fi ingrijorati ca posedam arme nucleare.
Shostak este convins, in schimb – spune Hastings – ca civilizatiile extraterestre vor dedica timp si efort pentru a comunica cu alte rase din imensitatea universului prin unde radio, o credinta pentru care, dupa o viata profesionala de cautare, are zero dovezi. Colonelul Halt scria despre Shostak: „sunt sigur ca el stie deja cu adevarat ca nu exista niciun motiv pentru a cauta in ceruri, atunci cand acel orice sau oricine este deja aici! E evident ca el este o parte a problemei si isi da seama ca programul sau SETI este o risipa de bani si ca adevarul l-ar ucide”.
In film, Shostak a spus ca toate aceste OZN-uri, in conexiune cu armele nucleare, raportate de catre martorii oculari militari, inclusiv cei de la RAF Bentwaters si RAF Woodbridge, au fost cauzate de o „imaginatie infierbantata” colectiva si de o „suprareactie” psihologica la fenomene prozaice, in conditiile de anxietate a martorilor, preocupati de posibila penetrare a unui dusman in depozitul nuclear.
Hastings comenta ca poate (doar poate) motivul pentru care Air Force a ales sa tina secrete evenimentele de la bazele gemene RAF si din padurea dintre ele, a fost chiar panica trupelor de securitate USAF. Poate ca cineva dintre „cei-ce-stiu” de la Pentagon a avut atunci confirmarea ca cineva – in mod clar nu sovieticii – avea intentia sa monitorizeze si chiar sa manipuleze armele sale nucleare. Aceasta situatie, de rau augur, trebuia cu siguranta sa fie pastrata departe de ochii publicului american si da, chiar si de rusi, pentru cat mai mult timp cu putinta.
Un alt autointitulat expert in OZN-uri, pentru acel film, a fost Tim Printy, cu o cariera pe submarinele US Navy. El a spus ca, desi efectele oribile ale unei explozii nucleare sunt dramatice in preajma, ele ar fi greu de observat „din spatiu” de niste extraterestri (cu alte cuvinte, ca acestia n-aveau de unde sa stie ca oamenii au detonat cel putin 2.053 de bombe in ultimii 70 de ani). Printy considera asta suficient pentru a respinge marturiile a zeci de veterani, care insista asupra faptului ca OZN-uri au planat, la altitudine joasa, peste silozurile de rachete intercontinentale de la Malmstrom, Minot, Ellsworth, Warren etc., sau ca mai multe OZN-uri au fost detectate pe radar, manevrand in apropiere de ciuperca bombei cu hidrogen Castle Bravo in primavara anului 1954.
Cu privire la incidentele de la Rendlesham Forest, Printy ia de bune niste declaratii facute de cativa sceptici, cum ar fi ca OZN-ul vazut de colonelul Halt a fost de fapt lumina farului de la Orford Ness. Printy (si altii) ignora complet faptul ca Halt a declarat public, timp de decenii, ca OZN-ul si farul erau ambele vizibile in acelasi timp. El a spus: „Farul a fost vizibil tot timpul… a fost evident, si era la 30-40 de grade mai spre dreapta”.
Fan sau sceptic?
Un al treilea negationist agresiv din film a fost Michael Shermer, editorul revistei Skeptic, care – cum scrie Hastings – „arbora un ranjet menit sa transmita cat de stupide si inutile sunt discutiile despre OZN-uri”. Shermer observa: „Avem nevoie de dovezi fizice, ca daca nu, cazul nu exista”. Dar in cazul Rendlesham sunt disponibile astfel de dovezi, numai ca „expertul” le ignora. S-au gasit urmele aterizarii imprimate in sol, s-a gasit si radioactivitatea crescuta, asa cum a confirmat si Nick Pope, care a lucrat in biroul Ministerului Apararii care a reexaminat cazul. Mai sunt si observatiile radar.
Hastings este convins ca in spatele acestor „experti” se afla CIA. Reamintesc ca CIA admite si azi ca in 1953, panelul Robertson, organizat de el, recomanda „demitizarea” activa a fenomenului OZN, adica realizarea unor actiuni prin care sa sustina public falsitatea fenomenului OZN si sa ridiculizeze pe cei interesati de el, pentru „a reduce interesul public”. Aceste actiuni trebuiau sa fie realizate „prin mass-media, cum ar fi: televiziunea, cinematografia, sau articolele populare”.
Hastings aduce ca argument pentru suspiciunile sale si faptul ca Frederick C. Durant III, cel care a servit pentru mai multi ani ca director adjunct la Muzeul National Smithsonian al Aerului si Spatiului, a lucrat, de asemenea, si pentru CIA, fiind si autorul raportului grupului Robertson. Iar muzeul a publicat, in timp, mai multe lucrari partinitoare destinate anume demitizarii fenomenului OZN.
Si alte televiziuni au fost convinse sa colaboreze in acest sens. Regretatul jurnalist Terry Hansen scria: „am gasit dovezi noi ca CBS TV a fost printre «activele» mass-media ale CIA”. El arata apoi ca, in 1966, CBS a difuzat programul „OZN-urile: prieten, dusman sau fantezie” in care telespectatorii au fost asigurati, folosind informatii false si inselatoare, ca toate rapoartele OZN au fost cauzate de perceptii gresite. Pe scurt, publicul nu avea de ce sa-si faca griji in acest sens. Intr-o scrisoare din 1966, gasita la Smithsonian, a unui alt membru al panelului Robertson – Dr. Thornton Page, acesta relata unui asociat CIA modul in care „a ajutat la organizarea show-ului TV al CBS in spiritul concluziilor acestui panel”.
Pe scurt, spune Hastings, versiunea oficiala a istoriei, cea care sustine ca CIA a fost preocupata doar periferic de fenomenul OZN, lasandu-l in seama Fortelor Aeriene SUA, a fost o pura fictiune. Cu toate acestea, media de mare acoperire continua sa difuzeze si azi povesti care pun la indoiala realitatea fenomenului OZN, minimalizand sau ignorand, in acelasi timp, interesul continuu si tainuit al CIA privind acest subiect.
DAN D. FARCAS
Comentarii