Cand s-a nascut Titian (1488), Michelangelo avea 13 ani, iar Rafael doar 5 ani. Cunoastem evolutiile dumnezeiesti ale celor trei giganti ai Renasterii italiene, dar sa recunoastem ca, inca din timpul vietii, numai lui Titian (Tiziano) i s-a spus „Soarele intre stele”.
De ce? Pentru ca a fost un pictor universal, de la teme religioase si portrete pana la scenarii mitologice si nuduri de o expresivitate coplesitoare („arte civile et arte sacra”), acesta e marele buchet de teme cu care ne incanta si astazi „Soarele Venetiei”. Pentru zilele noastre, este greu de imaginat cum un artist de numai 25 de ani poate deveni liderul autoritar al unei scoli de pictura dintr-un stat atat de pretentios precum „Prea Luminoasa Republica a Venetiei”. La moartea triumfalului Giovanni Bellini, in anul de gratie 1516, in jiltul marilor pictori ai dogilor este instalat un tanar inca bolnav de timiditate, dar care devine impunator in fata panzelor sale. Proaspatul maestru fusese elevul lui Giovanni si din prietenia cu alt mare cirac, Giorgione din Castelfranco, vor rezulta numeroase capodopere care ne coplesesc si azi. Succesorul lui Bellini venea din Muntii Dolomiti („Alpii Italiei”), din comuna Pieve di Cadore (Veneto) si refuzase sa fie mozaicar. Marele talent nativ ii daduse deja de veste ca poate valsa cu vopselele pe panza dupa cum ii dicteaza imaginatia.
Cand devine celebru si bogat, Titian ramane un muntean modest si om dintr-o bucata. Respira aerul nobiliar din preajma fermecatoarei printese Isabela Este. Insa maestrul se va casatori, in 1525, cu o fiica de barbier, Cecilia Soldano. Vor avea trei copii, iar la nasterea celui de-al treilea ea va muri (1530). A fost o mare lovitura si Titian nu s-a recasatorit, ci s-a afundat in multiplele sale proiecte.
Are comenzi din partea multor demnitari, desi ramane un „fiu al Venetiei”. Doar atunci cand Alfonso d’Este ii comanda trei panze mitologice, maestrul spune cu mandrie ca va realiza trei „poeme”. Si asa a si fost, el dedicandu-se aproape cinci ani (1518-1523) capodoperelor „Bachus si Ariadna”, „Sarbatoarea lui Venus” si „Bachanalia”. Era inca tanar si culorile sale erau extrem de vii si percutante; spre batranete, cromatica se estompeaza usor si criticii spun ca parca nu mai este acelasi Titian.
Onorurile au continuat si cand a ajuns in bratele senectutii. La Roma, papa Paul al III-lea il numeste „Cetatean al Cetatii Eterne”. Va mai picta doar pentru sine. Moare de ciuma in 1576, dar nu este dus la groapa comuna (cum cerea igiena situatiei), ci este inmormantat ca un sfant langa biserica Santa Maria dei Frari. Maestrul devenise si membru al Academiei din Florenta, alaturi de Paladio si Tintoretto. Din atelierul sau a plecat spre glorie eterna insusi El Greco.
PAUL IOAN
Comentarii