In seara zilei de 11 octombrie 1973, in Pascagoula, un orasel, avand putin peste 20.000 de locuitori, din districtul Jackson al statului Mississippi, contramaistrul Charles Hickson (42 ani, decedat in 2011, la varsta de 80 de ani) si muncitorul Calvin Parker (19 ani), de la santierul naval local, au iesit la pescuit, nu departe de varsarea raului Pascagoula in Golful Mexic.
Ulterior au povestit ca, la scurt timp dupa lasarea intunericului, la 10 metri de ei, a coborat un obiect oval, cu diametrul cam de 10-12 metri, din care tasneau, pulsand, lumini albastre. Obiectul s-a oprit levitand la vreo jumatate de metru de sol. Din el au iesit trei creaturi stranii, care au plutit spre ei fara sa atinga pamantul. Inalte de circa un metru si jumatate, aveau o piele cenusie si zbarcita, capul plesuv si infatisare de roboti. Cei doi au spus ca, la capatul bratelor, aveau „gheare asemanatoare cu cele de homar”. Pe capetele lor, care pareau sa fie conectate direct la umerii lor, fara gat, nu erau vizibili nici gura nici ochi, iar in loc de nas si urechi aveau excrescente asemanatoare cu morcovii.
Aratarile i-au paralizat pe martori si i-au transportat in nava. Pe Hickson l-au luat doi de brate, iar el a simtit ca isi pierde greutatea, in timp ce al treilea se ocupa de Parker, care intre timp lesinase, prada unei crize de nervi.
Rapiti de OZN
Hickson, singurul care ulterior a putut reconstitui in mod coerent intamplarile, povestea ca in nava un soi de ochi-robot, de vreo 20-25 centimetri in diametru, s-a deplasat in jurul sau, parand sa le scaneze corpul. Intre timp straniile creaturi intorceau subiectii umani pentru a fi examinati din toate unghiurile. Calvin pretindea ca nu-si mai amintea ce i s-a intamplat in interiorul navei, desi mai tarziu, in timpul unei regresii hipnotice, a oferit niste detalii cetoase. Dupa circa 25-30 de minute cei doi au fost dusi inapoi pe plaja, iar nepamantenii au intrat in vehiculul lor, care a disparut apoi instantaneu.
Hickson si Parker au sunat imediat la baza Air Force Keesler, aflata in zona, sa raporteze incidentul, dar au fost redirectionati catre seriful districtului Fred Diamond si detectivul Glen Ryder, carora le-au povestit patania. S-a efectuat o ancheta politieneasca in toata regula. Un al treilea anchetator, fara stirea martorilor, a inregistrat totul pe banda. Dosarele audio ale politiei, care inca exista, arata ca cei doi au fost extrem de tulburati dupa pretinsul incident, dar niciodata nu au deviat de la povestea lor, nici chiar atunci cand, pentru un timp, politistii i-au lasat singuri si le-au inregistrat conversatia in secret.
Pe 14 octombrie, au sosit la Pascagoula Prof. Dr. James Harder de la Universitatea Berkeley (California) si Prof. Dr. J. Allen Hynek de la Universitatea din Evanston (Illinois) care i-au anchetat pe cei doi, ca si pe politistii care i-au interogat. Cele doua victime ale rapirii au fost apoi hipnotizate, fiecare separat, fara prezenta celeilalte, si sub hipnoza au repovestit intamplarea. In timp ce rememorau evenimentele, ei retraiau teroarea prin care au trecut. Cei doi profesori au convenit ca experienta perechii a fost autentica. Hickson a fost supus si testarii cu detectorul de minciuni, in New Orleans. Detectivul Scott Glascow, foarte sceptic la inceput, a declarat, dupa doua ore si jumatate de ancheta, ca nu a gasit niciun indiciu ca ar fi vorba de o farsa. Cazul a capatat o larga mediatizare.
Mai tarziu, Charles Hickson a aparut in talk-show-uri, a tinut prelegeri si interviuri, iar in 1983 a scris si publicat, impreuna cu William Mendez, o carte: „UFO Contact at Pascagoula”. Hickson pretindea ca a mai avut intalniri cu nepamantenii si in 1974, sustinand ca acestia i-au transmis ca sunt „pasnici”. Hickson a murit in 2011, la varsta de 80 de ani, dar niciodata nu s-a abatut de la povestea sa de rapire extraterestra, in ciuda ridiculizarii la care se expunea adesea.
La inceput reticent, Calvin Parker a participat mai tarziu la conventii OZN, iar dupa aproape 45 de ani, a scris o carte „Pascagoula-The Closest Encounter: My Story”, publicata in editura ufologului britanic Philip Mantle.
Patania lui Hickson si Parker a facut cunoscut in intreaga lume numele orasului Pascagoula. In luna iunie 2019 era planificata dezvelirea unui monument, pentru a marca strania intalnire din 1973. Rebecca Davis, edil important al oraselului, spunea ca pe monument va scrie: „Istoria OZN-ului din Pascagoula ramane cel mai bine documentat caz de rapire extraterestra”.
Intre timp, au aparut si alte aparente confirmari. In 2001, subofiterul comandant de marina, pensionat, Mike Cataldo, a dezvaluit ca, in seara presupusei rapiri, in timp ce mergea cu masina, impreuna cu colegii de echipaj Ted Peralta si Mack Hanna, pe soseaua 90, de la Pascagoula la Ocean Springs, au observat o aeronava neobisnuita. Semanand cu o tamburina mare si avand lumini intermitente, s-a apropiat dinspre nord-vest si a trecut autostrada, dupa care a disparut dupa linia copacilor.
Noi martori
Recent, ufologul Philip Mantle a gasit alte noi dovezi ale acestui caz. El incercase, inca din 1990, fara succes, sa intre in contact cu cei doi martori si sa-i determine sa ii vorbeasca despre cele intamplate. In 2015, Mantle a obtinut drepturile de a reedita cartea lui Hickson si a vrut sa vorbeasca si cu Parker, care este inca in viata, pentru o actualizare. In 2017, au luat legatura si, dupa cateva conversatii, au publicat cartea lui Calvin Parker, care a ajuns un best seller.
In timpul realizarii acestei carti, Mantle a primit un pachet de documente care proveneau din Centrul „J. Allen Hynek” pentru studii OZN, din Illinois. Printre nenumarate taieturi din ziare, era si un document de examinare medicala, scris de dr. James Harder. In el se specifica faptul ca ambele victime aveau pe bratele lor urme perforate. Or, la vremea respectiva, amandoi declarasera ca, inainte de a fi eliberati, fusesera injectati cu ceva de catre rapitorii lor.
Mantle spune ca, la ora actuala, nu mai putem sti motivul pentru care un document atat de important, o dovada palpabila care sustinea ceea ce spuneau victimele, a fost lasat departe de ochiul public atata timp. Hynek si Harder sunt amandoi decedati, deci nu mai pot fi intrebati. Cand Mantle i-a aratat lui Parker documentul, acesta a fost absolut uimit, spunand: „Stiam ca am fost injectat cu ceva si m-a socat ca dr. Harder si-a dat seama”. Apoi a spus ca isi amintea ca dr. Harder a vorbit despre asta, dar nu a vazut niciodata documentul propriu-zis.
Recent a iesit la iveala si faptul ca au mai fost doi martori ai straniului eveniment. In aceeasi noapte a lunii octombrie 1973, nu departe de locul unde va fi plasat, pe malul estic al raului, monumentul comemorativ, Maria Blair, acum in varsta de 69 de ani, astepta, impreuna cu sotul ei, Jerry Blair, sa plece cu o barca pentru o lucrare in larg. Fusese o noapte calda, circa 23 de grade C, deci era usor sa stai in masina si sa astepti. La un moment dat, cand Jerry atipise, Maria a vazut o lumina albastra stranie care oscila strabatand cerul inainte si inapoi. In primul moment ea a crezut ca este un avion sau un elicopter, dar i-a atras atentia sotului ei ca ceva nu este in regula cu avionul asta, deoarece pare ca si cum n-ar sti unde vrea sa mearga.
Lumina albastra a continuat sa se deplaseze, fara niciun sunet, timp de aproximativ 30 de minute. Apoi cei doi au iesit din masina si au luat-o de-a lungul digului spre barca venita sa-i ia. In acest moment ea a vazut ceva iesind din apa, apoi cazand inapoi cu o pleznitura. Era ceva ca o persoana aflata in apa care facea rotocoale. Ea s-a speriat, dar sotul a linistit-o spunandu-i ca nu e nimic. Maria a revenit pe mal singura, in jurul orei 11.30 sau 12 noaptea, si a alergat pana la masina, cuprinsa inca de teama celor vazute. A doua zi a aflat de intamplarea pe care Parker si Hickson au relatat-o in biroul Serifului din districtul Jackson. A inteles atunci ca vazuse un OZN, dar nu a vorbit despre asta cu nimeni, cu exceptia familiei sale. Sotul ei i-a spus sa taca, deoarece oamenii vor crede ca este nebuna.
Maria Blair a avut curajul sa vorbeasca abia de curand, cand a vazut un recent raport mediatic despre acea rapire. Ea a spus ca motivatia ei a fost de a da un plus de validitate povestii lui Calvin Parker si Charles Hickson. Acum, ea l-a si intalnit pe Parker, fata in fata, pentru prima data, in acelasi loc de pe raul Pascagoula in care s-a desfasurat presupusa rapire. Asa cum au spus, a fost, pentru amandoi, o intalnire foarte emotionanta, iar confirmarea reciproca s-a insotit cu un sentiment de mare usurare.
DAN D. FARCAS
Comentarii