Inepuizabilul taram al vitalitatii debordante, al unor marturii fascinante si imprevizibile despre incredibilele calitati ale unor civilizatii disparute – Amazonia – este totodata leaganul si casa pentru populatii pe care le-am considera mai degraba primitive, insa de la care putem invata, mai ales lectia vietuirii curate, in deplina armonie cu natura. Aflate din nefericire in pragul extinctiei, micile triburi ne ofera imaginea unui mod de existenta ce ne lasa fara cuvinte.
Sase degete…
Waorani este un trib mic, numarand in prezent in jur de 2.000 de membri, dar acestia sunt divizati in mai multe comunitati raspandite in zona ecuatoriana a imensului bazin fluvial. Reprezentantii lumii civilizate care ajung in aceasta zona parca nepamanteana observa cu surprindere, ca insasi alcatuirea lor anatomica indica o adaptare perfecta la mediul de trai.
Waoranii nu au o statura impozanta, ca membrii altor triburi sud-americane. In schimb, au corpul solid si robust, iar barbatii, cu precadere cei care se ocupa cu vanatoarea, au talpile picioarelor foarte plate, unii dintre ei socand prin cele sase degete ale membrelor inferioare.
Fenomenul neobisnuit este determinat de faptul ca pentru a vana, cel mai frecvent ei sunt obligati sa se catare in copacii inalti ai junglei, dar si de rata demografica in scadere drastica. Care este explicatia? Din cauza numarului lor redus, se intampla frecvent ca un barbat sa aiba copii cu o femeie cu care se inrudeste, ceea ce favorizeaza transmiterea caracteristicilor genetice in mod normal recesive.
Sarbacana, arma care nu da gres
La fel ca toate comu-nitatile si civilizatiile planetei din toate timpurile, Waoranii sunt preocupati de impodobirea trupului. Desigur nu-i fascineaza aurul, diamantele ori alte asemenea materiale, ci isi confectioneaza singuri bijuteriile de o frumusete unica, din os, lemn si pene colorate. Totusi, pentru strainul venit din afara acestui mic univers, mult mai impresionant este modul de a vana al barbatilor tribului.
Armele folosite sunt sarbacanele – acele „tuburi” lungi, prin care, sufland cu o forta inimaginabila, lanseaza mici sageti otravite (curara – otrava extrem de letala, obtinuta din plante) – si lancile lungi, folosite cu o dexteritate de invidiat. Principala prada si sursa de hrana o constituie maimutele, foarte numeroase in jungla. Insa, pentru a le surprinde, vanatorii trebuie de obicei sa se catare in arborii inalti sau pe tesatura de liane, de la inaltimea carora sa-si poata folosi armele.
In pofida greutatii considerabile a acestora si a vivacitatii prazii, Waoranii au o tehnica perfecta pentru a le surprinde. Ei insa se hranesc si cu porci salbatici pecari sau ocazional cu tucani, pasari ciudate si superbe care de obicei sunt animale de companie pentru aceasta populatie, precum si cu ierburi ori fructe culese exclusiv de femeile tribului. Pe de alta parte, foarte interesant, ei interzic uciderea altor animale, precum cerbul, jaguarul sau vulturul. Modul lor de viata este in mare parte neschimbat fata de cel al stramosilor lor din urma cu cateva secole.
Daca tribul Waorani inca mai exista, aceasta se datoreaza si luptei lor duse in mod pasnic pentru a nu le fi furate teritoriile si a-si pastra independenta, supravietuire ce seamana insa mai degraba cu o agonie prelungita.
Plasarea intr-o rezervatie etnica in incinta Parcului national Yasuni (Ecuador) a determinat sedentarizarea micii populatii, cu efecte dramatice la nivel cultural. In acelasi timp, nu au fost ocoliti de voracitatea companiilor de exploatare a lemnului si mai ales ale celor petroliere.
O „vecinatate” absolut nociva, care uneori i-a dezbinat pe bastinasi, unii dintre ei cazand prada ispitelor malefice aduse de „civilizatori”. Deocamdata insa, inca ne putem bucura macar privind lumea fascinanta a acestor semeni ancorati in limpezimea unor vremuri imemoriale.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii