Mentionarea etimologiei cuvântului nostalgie reuseste sa contureze puternic simbolistica sa, evocând deseori imagini si chiar episoade dinamice din existenta fiecaruia dintre noi: în limba greaca, nostos înseamna „întoarcere”, iar algos – „durere”.
Cum s-ar putea însa ilustra – prin contururi, nuante cromatice, jocuri de lumini si umbre, tuse dinamice – un element aproape intraductibil, caruia dictionarele doar încearca sa-i schiteze o definitie modesta: „sentiment de tristete sau melancolie cauzat de dorinta de a revedea un loc iubit, o persoana sau de a retrai un moment din trecut; o dorinta plina de regret pentru ceva greu de realizat, adesea legat de întoarcerea acasa”?! Ei bine, unii artisti reusesc sa induca în mare parte din receptorii creatiilor lor acele trairi profunde si întemeietoare de lumi.
Vincenzo Caprile (1856-1936) nu a fost un geniu al picturii universale, dar a ramas în traditia artei italiene ca unul dintre reprezentantii de vaza ai acelui gen de realism orientat în mod esential catre universul rural napolitan – Napoli fiind locul de origine al artistului – si catre portretele deosebit de expresive ale oamenilor legati organic de regiunea evocata. De altfel, alaturi de alt Vincenzo – Migliaro – este considerat „unul dintre cei doi adevarati giganti ai picturii napoli-tane”.
Ca pictor impresionist, Caprile s-a dedicat zugravirii, în stilul corespunzator curentului, a peisajelor si a unor personaje foarte populare din mediul rural. Tehnica sa picturala a demonstrat o remarcabila prospetime a tusei, dobândind un mare succes comercial, amanunt care nu releva neaparat valoarea creatiilor, ci mai cu seama cunoasterea profunda a lumii careia artistul i se adresa – element vital pentru toti creatorii de arta.
Locuind mult timp la Venetia, el a alternat pânzele care înfatiseaza laguna cu peisaje napolitane. In baza locurilor de mare notorietate evocate, nu întâmplator, în 1888 a devenit un artist de renume international si profesor onorific la Institutul de Arte Frumoase din Napoli, filiera pe care a ajuns la Buenos Aires, unde s-a dedicat portretisticii, câstigând aprecierea pe scara larga.
Ulterior, întors acasa, a „exploatat” apoi, prin calitatile sale artistice, totul despre Napoli: obiceiurile, traditiile si, mai presus de toate, limba sa, devenind promotorul de succes al unui stil pictural caracterizat prin culori luminoase si blânde în principiu inspirat de traditia napolitana.
Realismul creatiilor lui Vincenzo Caprile nu este niciodata unul agresiv, crud, desi dinamismul imaginii staruie întotdeauna ca o dimensiune obligatorie si implicita a acesteia.
Personajele din picturi sunt angrenate organic într-o poveste din viata cotidiana, din viata domestica a lor si a comunitatii din care fac parte. Fiecare lucrare reprezinta o naratiune coerenta, care îl trimite pe privitor, negresit, dincolo de cadrul fizic al tabloului, unde „se petrece ceva”, se desfasoara o întâmplare ce conditioneaza scena surprinsa de artist.
Nu o vedem aievea, dar ne-o putem imagina, ba chiar suntem provocati sa ne închipuim si, eventual, sa construim în mintea si în sufletul nostru edificiul fictiv al unei întâmplari, al unui destin.
Privind lucrurile din acest punct de vedere, exista obiectii – pâna la un punct, logice – sub motivatia ca, în fond, fiecare opera de arta realizeaza acest lucru: incita publicul sa creeze el însusi povestea sugerata de autor. Insa exista si creatii eminamente statice – nu inerte, dar care doar (se) expun si-atât.
In cazul picturilor lui Vincenzo Caprile, o întreaga lume îsi desfasoara existenta într-un decor caruia îi lipseste doar sunetul, acesta fiind totusi suplinit în mod magistral de „sugestia dinamica” a unei lumi aflate dincolo de imagine. Iar acest sunet continuu, bazat pe armoniile universale emise pe tonalitati sub pragul auzului nostru, nu pot fi altfel decât linistitoare, pline de optimism si de un ritm benefic pentru întreaga fiinta umana.
Este vorba, în fond, despre însusi ecoul locurilor evocate – acele coaste mediteraneene însorite si pline de culori, mereu în miscare, mereu îndragostite de bucuria de a trai, mereu seduse de chemarea naturii aflate sub stapânirea unor spirite benefice ancestrale. O nostalgie eterna, cu nenumarate chipuri…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii