Vanuatu este numele actual al tarii oceanice alcatuite din arhipelagul denumit de exploratorul James Cook, în anul 1774, Noile Hebride.
Cele 80 de insule vulcanice din componenta, ai caror bastinasi au trait aproximativ trei milenii fara prezenta occidentalilor, pastreaza si în prezent elemente „exotice” de civilizatie traditionala, care fascineaza si uimesc prin elemente cu totul insolite.
Între veritabilele efigii ale acestor populatii traitoare în strânsa legatura cu natura, atractia principala este… un instrument de percutie, unul dintre simbolurile puternice ale acestei regiuni. A fost numit tambur tribal cu fanta, în lipsa unui element lingvistic care sa-l individualizeze, însa este mult mai mult decât o bucata de lemn cu sonoritate aparte.
„Extraterestrii” cu doua capete
Privite de la o oarecare distanta, „tobele” raspândite preponderent pe insula Ambrym seamana izbitor cu mult mai cunoscutii stâlpi totemici care pot fi gasiti pe tot globul de la nativii nord-americani si populatia ainu, din nordul Japoniei, pâna la triburile africane ori siberiene.
Obiectele ceremoniale din insulele Polineziei si Melaneziei sunt instrumente muzicale de percutie folosite în mod traditional pentru ceremonii, dansuri si pentru transmiterea mesajelor. Exista tobe mari cu fanta, care pot masura câtiva metri înaltime, folosite pentru cele mai importante ceremonii, si altele mai mici, utilizate pe scara mai larga. Aproape toate culturile din Vanuatu au sau au avut propriile „orchestre” de tobe mari cu fanta, care pot fi asezate culcat sau, cel mai frecvent, în picioare.
Tobele din Ambrym („Insula Neagra”), verticale si surmontate de unul sau mai multe capete sculptate, sunt elemente emblematice în Vanuatu. Supralicitând în mod evident acest aspect fantezist, dar si transfigurând chipurile personajelor ce împodobesc instrumentul, amatorii de senzational au facut trimiteri simbolice catre „extraterestri” care ar fi inspirat arta cioplitorilor în lemn.
Chemari din inima timpului
Majoritatea impresiilor descrise de vizitatorii salbaticiei polineziene – desisuri ce emana magie si mister, descriu senzatia ca esti urmarit de ochi nevazuti. Nu este o închipuire: vegetatia luxurianta ascunde pe alocuri mici grupuri de santinele tacute, cu ochi hipnotici, creaturi contopite cu trunchiurile arborilor, ca rasarite brusc din pamântul altei lumi.
Nu sunt însa simple statui, ci chiar tobele cu fanta. Sculptati dintr-un singur trunchi masiv de fructul pâinii, acesti giganti pot ajunge la trei sau patru metri înaltime. Au capete stilizate, întinse spre cer, cu ochi enormi, larg deschisi, care par sa priveasca la orizont, si guri curbate în expresii enigmatice. Nu au corpuri, doar capete si trunchiuri, adânc înradacinate în pamântul vulcanic.
Adevarata magie a acestor aparitii nu consta în imobilitatea lor sculpturala, în „vocea” lor. Ceea ce pare a fi o gura lunga, verticala, ca o cicatrice de-a lungul trunchiului, este de fapt rezultatul unei maiestrii stravechi a mesterilor cioplitori: miezul trunchiului a fost scobit prin fanta subtire si transformat într-o cutie de rezonanta perfecta.
În timpul ceremoniilor, când sunt lovite cu bete de lemn de esenta tare special concepute, tam-tamurile nu emit un sunet muzical (în sensul occidental), ci un bubuit profund, visceral, ritmic, un tunet ce se deplaseaza kilometri întregi prin jungla, peste dealuri si vai.
Timp de secole si milenii acesta a fost un mod de comunicare. Nu era doar muzica, era un cod. Fiecare sat, fiecare sef de trib avea ritmurile sale specifice, propriile mesaje criptate. Un bubuit de tam-tam putea anunta o nastere, convoca consiliul batrânilor, avertiza despre sosirea vizitatorilor sau declara razboi unui sat vecin. Chemari din vremuri imemoriale, amintiri încremenite într-o istorie fara de întoarcere…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii