Fondator al dinastiei Mogulilor, Babur, pe numele sau adevarat Zahir-ud-din Mohammad, a vazut lumina zilei la 14 februarie 1483, la Andijan, Uzbekistan. Inca de mic, a fost educat si crescut in spiritul Islamului, invatand sa fie curajos, marinimos cu cei umili si generos cu toata lumea. Mai tarziu, crescand, i-a uimit pe toti prin puterea sa fizica neobisnuita. Se spune ca in adolescenta distractia lui preferata era sa ia, pe fiecare umar, cate un om si astfel impovarat sa urce povarnisuri abrupte, fara sa dea nici cel mai mic semn de oboseala. De asemenea, era un inotator desavarsit si nu exista fluviu pe care sa nu-l poata strabate, inotand deseori impotriva curentului. Dupa cum sustinea, ascendenta lui era una stralucita: mama provenea din stirpea lui Gingis-Han, tatal din cea a lui Timur-Lenk. Ca si acesti mari inaintasi ai sai, nici Babur nu s-a nascut in purpura, ci a trebuit sa cucereasca puterea prin nenumarate lupte, dar si prin diplomatie si cuvinte mestesugit alese.
{mos_sb_discuss:3}
Initial, el domnea peste Ferghana, un mic regat aflat pe teritoriul actual al Uzbekistanului. La doar doisprezece ani, micul Babur i-a urmat tatalui sau, seicul Omar, la tron. Desigur ca unchii lui nu au privit cu ochi buni ascensiunea copilului, considerand ca dreptul la conducerea regatului li se cuvine. Dar, dand dovada de un curaj neobisnuit, Babur i-a infruntat pe trufasii sai unchi, taindu-le pofta de mariri si aratandu-le ca el este adevaratul stapan, in ciuda varstei fragede.
In 1497, la doar paisprezece ani, Babur a atacat orasul Samarkand, dar nu a apucat sa se bucure de victorie, caci o rebeliune a nobililor uzbeci a cuprins valea Fergana. Dornic sa o innabuse cat mai rapid, tanarul a lasat fara aparare asezarea proaspat cucerita, si doar cu pretul unor eforturi supraomenesti a reusit in cele din urma sa pacifice si zona Fergana si sa recucereasca Samarkandul. Dar, in 1501, puternicul han al uzbecilor, Muhammad Shaybani, il va invinge si va fi din nou nevoit sa cedeze bogatul oras.
Intelegand ca unui conducator de osti nu-i este suficient doar curajul spre a castiga un razboi, ci ii trebuie si multa rabdare si mai ales viclenie, tanarul a inceput sa se pregateasca temeinic de lupta. Abia in 1504, el va porni, in fruntea unei noi osti, impotriva Afganistanului. Antrenati si puternici, soldatii sai au strabatut fara probleme muntii Hindukush, aparand pe neasteptate in fata Kabulului, pe care l-au cucerit dupa un scurt asediu. Babur era insa manat de dorinta de razbunare si dorea sa-i vina de hac ve-chiului dusman, Shaybani. Nu a mai fost nevoie sa lupte insa cu acesta, intrucat, in 1510, batrinul han a murit si, ajutat de sahul safavid Ismail I, Babur si-a facut intrarea triumfala in Samarkand.
Dar viteazul Babur avea sa-si dea curand seama ca norocul stapanitorilor e schimbator. Invins de uzbeci, in 1514, a fost nevoit sa se intoarca la Kabul, intelegand ca prea numerosi sunt cei ce ravnesc la bogatiile Ferganei si ca el inca nu este indeajuns de puternic, nu spre a le dobandi – o facuse deja in doua randuri – ci spre a le putea pastra. Ca urmare, si-a indreptat atentia spre manoasele pla-iuri ale Indiei. Iar motivul pentru a ataca aceasta tara, impartita pe atunci intr-o puzderie de statulete, conduse de rajahi, nu a intarziat sa apara. Sultanul de Delhi, Ibrahim Lodi, se facuse urat de supusii sai si mai multi feudali afgani i-au cerut sprijin lui Babur impotriva sa. Asumandu-si rolul de eliberator, desi nu voia decat sa inlocuiasca jugul lui Lodi cu al sau, mai usor, Babur a pregatit 12.000 de oameni, dotati cu arme de foc si tunuri si a pornit spre India. I
brahim, care avea o oaste de zece ori mai mare, si beneficia si de o suta de elefanti de lupta, l-a asteptat la Panipat. Acolo, pe 21 aprilie 1526, s-a desfasurat una dintre cele mai aprige batalii din istoria Asiei, prima in care s-au folosit arme de foc. Superioritatea logistica a armatei lui Babur si-a spus cuvantul: armata indiana a fost masacrata, sultanul ucis pe campul de lupta si Babur a intrat in posesia orasului Agra. Suveranul din Mewar, Rana Sanga, a adunat atunci o armata de 250.000 de oameni si s-a napustit asupra invadatorilor. Dar, beneficiind de muschete si tunuri, soldatii lui Babur au provocat o grea infrangere armatei adverse, pe 16 martie 1527. De la aceasta data, Babur a devenit stapanul incontestabil al intregii parti de nord a Indiei.
„Macelar” sau despot luminat?
Babur si-a petrecut ultimii ani din viata in Agra, capitala pe care o alesese, guvernand cu clarviziune uriasul conglomerat de natiuni cucerite. In imperiul creat de el domnea pacea si prosperitatea. Totusi, trebuie spus ca, desi a ramas renumit pentru intelepciunea sa, fiind unul dintre primii suverani care si-au asternut povestea vietii – Baburnama – in scris, un mare iubitor de arta si cultura, Babur a fost caracterizat de o intoleranta religioasa care-l facea sa para, in ochii celor de alta credinta, un tiran.
De pilda, invatatul hindus Guru Nanak a infatisat in pagini de un dramatism zguduitor masacrele comise din ordinul lui Babur in orasul Aimanabad. Templele hinduse au fost demolate si in locul lor s-au inaltat moschei, sub atenta supraveghere a suveranului. In orasele cucerite nu erau crutati nici cei care se predau de buna voie, astfel incat se poate spune despre cruzimea lui Babur ca depasea chiar standardele medievale. In mai multe randuri a ordonat ca soldatii afgani cazuti prizonieri sa fie decapitati iar din craniile lor sa se faca o piramida macabra. Nu degeaba il numea Guru Nanak „Babur Macelarul”… La fel de nepotrivita cu vitejia si intelepciunea unui conducator de anvergura lui este si viata sa privata. Desi musulman fervent, el nu facea un secret din pasiunea pentru baietandri frumosi, ba chiar insereaza, in Baburnama, o oda unuia dintre amantii sai.
Totodata se arata cu totul nepasator fata de perceptele islamice care interziceau consumul de alcool, petrecerile lui fiind stropite din belsug cu bautura si sfarsindu-se prin veritabile orgii in care se amestecau de-a valma curteni, femei din harem, tineri efeminati si eunuci. Acceptandu-i deci meritele dar recunoscandu-i greselile, trebuie sa il privim asadar cu alti ochi pe Babur. Caci el nu e doar printul luminat si intelept pe care ni l-au prezentat cronicarii sai, ci si despotul crud si bigot descris de faptele lui. In 1530, Humayun, unicul fiu al marelui stapanitor, s-a imbolnavit. Medicii se aratau neputinciosi si Babur a implorat divinitatea sa indeparteze boala de la tanarul print si sa o abata asupra sa. Coincidenta sau nu, la putin timp, Humayun s-a insanatosit dar Babur a plecat din aceasta lume, la 47 de ani…
Fiul risipitor si nepotul strangator
La moartea sa, Babur stapanea tot Hindustanul si controla un imperiu intins de la podisul Deccan, la Turkestan. Este bine sa reamintim ca, pe langa geniul sau militar absolut unic, cuceririle au fost inlesnite si de folosirea unei tehnologii de lupta superioare. Dar, cum se intampla adesea in istorie, Babur a avut parte de un fiu risipitor. Nevrednicul sau mostenitor, Humayun, pentru a carui viata se rugase, atras mai mult de placerile vietii – era dependent de alcool si de opiu – decat de glorie, a pierdut toate cuceririle tatalui sau, din Afganistan pana in India, fugind in Persia, spre a se salva de razmerita popoarelor supuse.
Doar dupa ce a gustat din painea amara a exilului, firea lui s-a schimbat si parca abia acum in venele sale a inceput sa pulseze sangele navalnic al lui Babur. Adunand o armata, a recucerit pas cu pas imperiul, dar, inainte sa-si vada greselile pe deplin indreptate, a suferit un accident bizar, cazand de pe scarile palatului sau si frangandu-si gatul… Din fericire, la tron a urmat fiul sau, Akbar, care, demn urmas al ilustrului sau bunic, va deveni cel mai renumit conducator al Imperiului Marilor Moguli, inaltand puterea acestuia pe culmi nebanuite…
GABRIEL TUDOR
{mos_sb_discuss:3}
Comentarii