Putine destine regale ilustreaza mai bine cât de schimbatoare poate fi puterea, precum acela al Mariei de Medici. Nascuta în 1575 la Florenta, în celebra familie Medici, si nepoata a împaratului Ferdinand I de Habsburg prin mama sa, Maria parea sortita unei vieti privilegiate.
Casatoria ei cu regele Henric al IV-lea al Frantei, în anul 1600, a fost în primul rând una politica. Monarhul avea nevoie disperata de un mostenitor, iar Maria aducea cu ea doua atuuri importante: o zestre impresionanta si reputatia unei familii cunoscute pentru fertilitatea sa. Casatoria s-a încheiat prin procura, la Florenta, deoarece regele nu putea parasi Franta.
Din punct de vedere personal, mariajul a fost un esec. Henric si-a continuat relatiile extraconjugale, iar Maria nu si-a ascuns ostilitatea fata de favoritele regelui. În schimb, ea si-a favorizat constant apropiatii italieni, fapt care i-a atras numerosi dusmani la curtea franceza. În rest, si-a îndeplinit cu succes principala datorie dinastica.
În mai putin de zece ani a adus pe lume sase copii, dintre care cinci au supravietuit pâna la maturitate. Fiul cel mare avea sa devina Ludovic al XIII-lea, iar fiicele sale s-au casatorit în marile familii domnitoare ale Europei, transformând-o pe Maria într-o figura-cheie a diplomatiei dinastice. Momentul decisiv al vietii sale a venit în mai 1610.
Dupa aproape un deceniu de casnicie, Maria a fost încoronata oficial regina a Frantei. A doua zi, Henric al IV-lea a fost asasinat de fanaticul catolic François Ravaillac. Pentru ca noul rege, Ludovic al XIII-lea, avea doar noua ani, Maria a devenit regenta si a preluat conducerea statului.
Domnia sa a fost însa controversata. A schimbat orientarea diplomatica a Frantei, apropiind-o de ramura habsburgica a familiei sale, a acordat functii importante favoritilor italieni Concino Concini si Leonora Galigai si a fost acuzata de cheltuieli excesive. În acelasi timp, a încercat sa-si prelungeasca autoritatea chiar si dupa ce fiul ei a atins vârsta majoratului, tratându-l adesea ca pe un simplu figurant.
Conflictul dintre mama si fiu a devenit inevitabil. În 1617, Ludovic al XIII-lea a organizat o lovitura de palat: Concini a fost ucis, Galigai executata, iar Maria trimisa în exil la castelul Blois. A reusit sa evadeze spectaculos din castel si chiar a ridicat armele împotriva propriului fiu, sperând sa-si recapete influenta.
Cardinalul Richelieu, pe care ea însasi îl promovase, a negociat împacarea dintre mama si fiu si a devenit unul dintre colaboratorii sai. Ironia istoriei a facut însa ca acelasi Richelieu sa devina ulterior principalul sprijin al regelui si omul care avea sa-i distruga definitiv cariera politica Mariei.
Momentul decisiv a fost „Ziua Pacalitilor” – 10 noiembrie 1630. Convinsa ca Ludovic îl va demite pe Richelieu, Maria si-a sarbatorit prematur victoria. A doua zi a aflat ca regele îsi reafirmase încrederea în cardinal. Înfrângerea ei era definitiva. Curând a fost obligata sa paraseasca Franta, unde nu s-a mai întors niciodata.
În exil, Maria a ratacit prin Tarile de Jos Spaniole si apoi s-a stabilit la Köln. Averea i s-a risipit treptat, iar existenta sa a depins în buna masura de sprijinul rudelor, al aliatilor si al vechiului sau admirator, pictorul Peter Paul Rubens, acelasi artist care îi imortalizase gloria în celebrul ciclu de 24 de tablouri realizat pentru Palatul Luxemburg din Paris.
Maria de Medici a murit la Köln, în 1642, departe de regatul pe care îl condusese cândva.
GABRIEL TUDOR
Comentarii