Nascut in 1387, la Monmouth, in Tara Galilor, ca fiu al regelui Henric al IV-lea si al Mariei de Bohun, viitorul suveran Henric al V-lea a fost un razboinic innascut, lucru firesc, de vreme ce in venele lui curgea sangele iute al Lancasterilor. El a fost crescut sub obladuirea unchiului sau, Henric de Beaufort si facut cavaler de tenebrosul Richard al II-lea atunci cand a implinit doisprezece ani, in 1399. In acelasi an, tatal sau uzurpa tronul, cu sprijinul nobililor si micul Henric devine print de Walles.
La doar paisprezece ani, el i-a invins pe galezii lui Owen ap Glendower, capatand o experienta militara ce-i va fi de folos in viitor; peste doi ani, va comanda iarasi trupele regale in batalia de la Shrewsbury, impotriva unui alt predendent la tron, Harry Hotspur. In aceasta batalie, tanarul print a fost la un pas de moarte, dupa ce o sageata i-a strapuns obrazul. Un soldat de rand ar fi fost poate lasat sa moara, in urma unei asemenea rani, dar mostenitorului tronului i s-au acordat cele mai bune ingrijiri posibile. Dupa cateva zile, chirurgii au reusit sa-i extraga varful sagetii, infipt in maxilar, dar Henric va ramane toata viata cu o cicatrice, marturie a vitejiei sale.
Inainte chiar sa-i mijeasca mustatile, Henric se dovedise asadar deja un razboinic curajos si un tactician genial, caruia putini ii puteau sta in cale. Unii spun ca in tinerete, s-a lasat cuprins de mrejele viciului si adesea, spun cronicile, putea fi vazut in compania betivilor, prin taverne, sau a prostituatelor de cea mai joasa speta. Toate astea ar putea fi insa doar o legenda, special creata pentru a-i face si mai glorioasa transformarea, din pacatos in sfant, dintr-un tanar salbatic si dornic de aventuri si placeri intr-un suveran convins de rolul sau carismatic.
In 1409, navalnicul Henric s-a situat de partea burgunzilor, in conflictul acestora cu casa de Armagnac, pentru coroana franceza, intuind ca va trage profit din aceasta rivalitate. Dar tatal sau ii sprijinea activ pe cei de Armagnac si intre ei a izbucnit o cearta ce ameninta sa aiba consecinte grave asupra stabilitatii in regat. In cele din urma, tanarul va deveni rege pe 21 martie 1413, la moartea tatalui sau. Pentru a gasi un debuseu nemultumirilor din interior, Henric si-a indreptat atentia asupra eternului cal de bataie: Franta. Hotarat sa recapete domeniile din Franta, stapanite candva de Plantageneti, el a incheiat un pact secret cu Burgundia si s-a pregatit sa atace Franta.
In 1415, a debarcat pe continent si, ajuns pe coastele Normandiei, a cucerit, dupa un scurt asediu, orasul Harfleur, apoi a marsaluit spre Calais, anuntand de aici ca vrea sa se incoroneze rege al tarii. Mai mult, i-a adresat personal suveranului francez Carol al VI-lea o provocare la duel, potrivit traditiei medievale, in cadrul careia, pentru a evita pierderile de vieti omenesti, se alegea cate un razboinic din fiecare tabara; cei doi se infruntau pana la moarte si pierderea acestei lupte corp la corp impunea retragerea armatei invinsului de pe campul de bataie.
Dar Carol, fricos, a refuzat sa dea curs acestei cereri. Desigur, luandu-ne dupa genealogia pe care scribii sai i-o alcatuisera cu multa ingeniozitate, Henric ar fi fost cel mai indreptatit, dupa Charlemagne, sa ocupe tronul acestei tari. De fapt, drepturile sale erau nule – spre a nu mai vorbi de dreptul la tronul Angliei, uzurpat, cum am amintit, de tatal lui. Dar lui Henric putin ii pasa de legitimitate: atata vreme cat purta sabia isi va regasi dreptatea in taisul ei. Pe drumul sau prin Franta, suveranul englez nu s-a abatut o clipa de la faimoasele ordonante ale lui Richard al II-lea cu privire la disciplina: violurile, talhariile, jefuirea bisericilor, erau pedepsite cu spanzuratoarea, cine indraznea sa scoata cumplitul strigat „Havoc!” („Pradati!”), de atatea ori urlat in intunecatul ev de mijloc, era decapitat pe data.
Macelul de la Azincourt
Pe campia de la Azincourt, Henric a fost blocat de armata franceza. Desi s-a vazut surclasat numeric, indraznetul rege accepta lupta. In primele cinci minute ale bataliei, o formidabila ploaie de sageti, trase din arcurile lungi ale englezilor s-a abatut asupra inamicului. Ploaia din ajun a desavarsit macelul si trufasii cavaleri francezi, care nu invatasera nimic din lectiile trecutului, au fost macelariti. Zece mii dintre ei au pierit in lupta si dupa batalie Henric a luat singura decizie revoltatoare din intreaga sa cariera, hotarand sa ucida prizonierii, in loc sa mai astepte banii pentru rascumpararea lor.
O decizie pentru care a fost criticat chiar de catre nobilii sai, dar care il va face si mai temut, de catre toata lumea. Dupa batalie, portile Parisului i s-au deschis, gratie si tradarii casei de Burgundia si practic el devine stapanul intregii Frante de nord. In 1416, Henric a format o alianta cu Sfantul Imperiu Roman de natiune germana si si-a continuat relatiile stranse cu burgunzii. Peste un an, va intreprinde o alta expeditie in Franta, cucerind Rouenul, a carui cadere a pecetluit trecerea Normandiei in stapanirea englezilor.
Prin Tratatul de la Troyes, semnat in 1420, nevolnicul suveran francez s-a vazut obligat sa-l accepte pe Henric drept ginere, promitand in acelasi timp sa-l lase pe acesta mostenitor, dupa moartea sa. In 1421, Henric s-a intors cu tanara lui sotie, care urma sa nasca, in Anglia, unde a continuat pregatirile militare, in ciuda opozitiei tot mai accentuate ale supusilor sai care, desi mandri de un asemenea suveran curajos, se saturasera de razboi.
Intre cruzime si misticism
Nimic nu-i putea sta insa in cale vijeliosului Henric. A debarcat iarasi in Franta dar, dupa o serie de victorii minore, a cazut bolnav. Trebuie spus ca din cauza asprei vieti cazone pe care o dusese inca din adolescenta, a noptilor dormite pe camp, in frig si ploaie, a campaniilor si marsurilor obositoare, a luptelor crancene in care s-a situat intotdeauna in primele randuri, Henric imbatranise prematur. La 35 de ani era deja epuizat, ca un atlet care nu-si dozeaza bine efortul, iar asedierea cetatii Meaux, in iarna 1421-1422, avea sa-i zdruncine si mai tare sanatatea.
Pe fondul acestei vitalitati scazute, s-a imbolnavit de dizenterie, boala ce facea ravagii pe vremea aceea, si a murit la Bois de Vincennes, in septembrie 1422, inainte de a apuca sa-si vada fiul, pe viitorul rege Henric al VI-lea, pentru care se straduise sa uneasca regatele de atata vreme invrajbite ale Frantei si Angliei. Se spune ca, inainte de moarte, Henric si-ar fi exprimat regretul ca n-a trait suficient pentru a reconstrui zidurile Ierusalimului, orasul sfant la care visa. Preluand Anglia intr-un moment de profunda criza sociala, politica si religioasa, el a lasat insa urmasilor o tara unita, cu un inalt spirit national.
Interesul sau a fost de a deveni rege al Angliei si Frantei – daca ar mai fi trait doua luni, si-ar fi indeplinit acest vis, caci Carol al VI-lea avea sa moara si el, in noiembrie 1422 – si acestui scop si-a dedicat viata. Credea cu tarie ca aceste tari i se cuvin si ca numai prin abnegatie si curaj le va merita. A fost un geniu militar, fara indoiala, caracterizat printr-o indrazneala stralucita, prin rabdare si diplomatie. Cei care cred insa ca aceasta veritabila „masina de razboi” ar fi fost un insensibil, se insala.
Era o persoana religioasa, aproape mistica, si credea cu fervoare, nu din ipocrizie, ca atatea alte capete incoronate. De altfel, ambasadorii francezi chiar spuneau ca seamana cu un calugar – adoptase tonsura acestora, ca un semn al renuntarii la patimile lumesti. In ziua incoronarii, a cerut sa fie uns cu mirul sacru al regilor Frantei; petrecea ore intregi in rugaciuni si spovedanii. S-a vrut – si a si reusit intr-o mare masura – sa fie un Mecena englez, sprijinitor al culturii si artei; interesat in mod deosebit de muzica liturgica, a acordat pensii muzicienilor de la curtea sa si chiar a compus un imn de slava lui Dumnezeu, pe care a poruncit ca trupele sa-l cante, dupa batalia de la Agincourt, si care ni s-a pastrat, relevand un talentat compozitor.
Personalitatea sa puternica, succesele militare si grija pentru cei mai umili dintre supusii sai l-au facut un mare erou popular si poate cel mai iubit rege englez al perioadei medievale.
GABRIEL TUDOR
Comentarii