Evenimente din „moartea aparenta”

          Desi nu stim daca dupa experientele psihanalistului american Reymond Moody s-au efectuat si altele, mai recente, referitoare la asa-zisa „moarte clinica”, evenimentele de aceasta natura pot fi retinute simplu din cazuistica obisnuita, fara a fi sustinute de observatori specialisti. Multe persoane care au traversat o moarte clinica refuza sa marturiseasca despre moment, de teama de-a nu fi calificate drept nebune.

          Desi nu stim daca dupa experientele psihanalistului american Reymond Moody s-au efectuat si altele, mai recente, referitoare la asa-zisa „moarte clinica”, evenimentele de aceasta natura pot fi retinute simplu din cazuistica obisnuita, fara a fi sustinute de observatori specialisti. Multe persoane care au traversat o moarte clinica refuza sa marturiseasca despre moment, de teama de-a nu fi calificate drept nebune. Este si cazul din acest articol.
          Retinem doua confirmari care s-au impus în timp. Prima este a americanului Moody, a doua este a parintelui Serafim Rose, ortodox care a trait în America, unde a murit în anul 1982. Ultimul comenteaza observatiile lui Moody, dar le reproseaza caracterul laic si absenta elementului crestin. Serafim Rose a efectuat experiente identice cu ale lui Moody, dar mediul asupra caruia a optat a fost exclusiv cel manastiresc. Rose marturiseste ca toti calugarii care au supravietuit unei morti clinice, în momentul „plecarii” din corp au fost însotiti de îngeri, sfinti sau înalte autoritati ceresti. De aici si controversa colocviala, dupa care persoanele investigate de Moody nu fusesera în viata credincioase si oricum prin moarte nu ar fi ajuns în „lumea celor drepti”. Puse lucrurile în aceasta cumpana – credinta si necredinta – experimentele se muta în plan religios iar pe noi ne intereseaza în primul rând daca fenomenul mortii clinice este real si poate furniza informatii despre acest miracol.
          
          „Corina a murit”!
          
          Aceste cuvinte le-a auzit pe masa de operatie, Corina C, din Bucuresti, le rostise o asistenta medicala. Corina mai apucase sa le auda si s-a mirat ca cineva constata moartea ei, iar ea auzise ca si cum ar fi fost vie! Însa în acel moment, pe bolnava operata nu o mai interesau cele lumesti. Considerata moarta, ea stia ca nu murise si era prezenta în sala de chirurgie dar altfel.
          Marturia Corinei este deosebit de valoroasa pentru experimentele dedicate mortii clinice, deoarece aduce, dupa parerea mea, o seama de elemente inedite. Pentru a le cuprinde în continuare, le-am numerotat în ordinea în care le-a trait Corina fiind la un moment dat considerata moarta…
          Dupa ce afla de la o asistenta ce se întâmplase cu ea, Corina a început sa auda ceea ce nu auzea nimeni în sala – aparatele medicale. Fiecare aparat necesar actului chirurgical era auzit cu alt gen de auz, imperceptibil pentru ceilalti, inclusiv medicilor. Astfel Corina si-a dat seama ca sunetele pe care le percepea aveau vibratii înalte, orchestrau un fel de muzica electronica. În paralel cu acutizarea auzului, femeia si-a pierdut identitatea. Asta se petrecea într-un chip paradoxal si insolit: ea stia cine este, ce se întâmplase cu ea, dar nu mai avea memoria specifica corpului, creierului. Ea exista „deturnata”, era modulata sau modificata, „vechea” identitate disparând.
          Dupa cele doua evenimente amintite mai sus, Corina a început sa vada. Mutata parca într-un corp nou, imaterial, „vedea” tot ce se întâmpla în salon – chirurgii, agitatia, surorile medicale, încercarea disperata a personalului medical de a o readuce la viata. Dar, cum am mai amintit, ea era indiferenta la tot ce se facea pentru ea. Nu întelegea nici faptul ca trebuia salvata sau de ce si pentru ce. Se simtea foarte bine în situatia în care era.
          Al patrulea eveniment descris de Corina este „trecerea într-o zona alba”, poate ca momentul acesta, care pastra si capacitatile vizuale fara aportul ochilor, i-a furnizat Corinei cele mai minunate stari si trairi în afara corpului fizic. S-a pomenit într-o stare de liniste si extaz, într-o singuratate protejata de cineva si totodata dublata de sentimentul de perfectiune.
          Al cincilea eveniment a fost legat de aparitia comunicarii; dar nu mai comunica prin limbaj, ci exclusiv mental, telepatic. Transmitea gânduri si primea informatii. În acest moment i s-a proiectat pe o memorie stranie întregul proces al operatiei care avusese loc. Era o reluare exacta a întregului act chirurgical pâna în clipa mortii clinice.
          În fine, ultima manifestare a fost aceea a „separarii”. Corina se afla în doua ipostaze: una era corpul „mort”, cealalta era alt corp, tot al ei, viu, dar fara materie!
          O experienta limita plina de semnificatii, si de ce nu, de învatatura…