Cautarea civilizatiilor extraterestre – cele despre care toate calculele arata ca ar trebui sa existe – a preocupat neasteptat de intens lumea academica, în mod paradoxal tocmai pe cei care negau cel mai vehement posibilitatea unei legaturi între aceste civilizatii si fenomenul OZN. S-a spus ca distantele care despart ipoteticele civilizatii cosmice sunt practic de netrecut, deci ca singurul mod de a afla de existenta unei astfel de civilizatii ar fi captarea unor semnale radio. Ideea a fascinat chiar si pe inventatorii radiofoniei. Nikola Tesla propusese deja în 1901 efectuarea unor experimente de ascultare radio a Cosmosului.
Acestea au fost realizate, prin anii douazeci, de Guglielmo Marconi, la bordul iahtului sau „Elettra”. Marconi chiar a captat cateva semnale inexplicabile, care însa nu s-au mai repetat. Si alti cercetatori au raportat, pe atunci, rezultate asemanatoare. Problema a fost reluata într-un faimos articol publicat în 1959 de Giuseppe Cocconi si Philip Morrison. Ei au sugerat, pentru prima oara, ca ascultarea Cosmosului ar trebui facuta cu ajutorul radiotelescoapelor, adaugand ca cel mai probabil semnalele de la alte civilizatii vor veni pe banda de frecventa de 1420,405 MHz, caracteristica emisiei hidrogenului neutru. Primul program de „ascultare”, numit „OZMA”, pe aceasta frecventa, s-a realizat în 1960 cu radiotelescopul cu diametrul de 26 metri, de la observatorul de la Green Bank (Virginia de Vest), la propunerea si sub conducerea lui Frank Drake; fara nici un rezultat.
Au urmat numeroase alte încercari similare, majoritatea americane sau sovietice (N. Kardasev, V. Troitki etc.). S-au receptionat în decursul anilor cateva semnale interesante, dar fie ca acestora li s-a gasit o explicatie obisnuita, fie ele au fost neconcludente si nu s-au mai repetat. De pilda, la 15 august 1977 la un observator de langa Columbus (Ohio) s-a receptionat, dinspre constelatia Sagetatorului, un semnal de 30 de ori mai puternic decat zgomotul de fond înconjurator, pe o banda de frecventa mai îngusta decat a oricarui emitator pamantean. Semnalul s-a activat si s-a oprit de cateva ori, disparand apoi pentru totdeauna. Semnale inexplicabile, dar nerepetate, s-au receptionat si în anii 1980-81 la observatorul din Arecibo (Puerto Rico), dotat cu o antena capabila sa detecteze un radar militar îndreptat spre noi de la o distanta de 60 de ani-lumina (!).
S-a mai avansat, la un moment dat, ideea ca civilizatiile dornice de comunicatii vor fi instalat niste faruri cosmice care sa emita permanent, mii de ani, în toate directiile, anuntandu-le prezenta. În 1967 s-au captat, din cateva locuri ale Galaxiei, semnale radio pulsand extrem de rapid. S-a crezut o clipa ca s-au descoperit astfel de „faruri”, dar la putin timp dupa aceea s-au gasit explicatii naturale (rotirea unor stele neutronice); aceste surse fiind numite azi „pulsari”.
Paralel cu ascultarea Cosmosului, s-a sugerat ca noi însine sa trimitem astfel de semnale, atragand atentia altor civilizatii asupra faptului ca iata, si pamantenii au pasit în stadiul de civilizatie tehnologica. Prin anii saptezeci s-au si lansat mesaje special concepute pentru extraterestrii, iar pe sondele spatiale Pioneer 10 si 11 ori Voyager 1 si 2, s-au fixat în acest scop placi cu desene si simboluri. În aceeasi perioada, Carl Sagan nota ca Pamantul a devenit, oricum, cea mai puternica radio-sursa din Sistemul Solar, mult mai puternica decat Soarele însusi, deci o ipotetica civilizatie ar observa imediat aceasta anomalie si ar trage concluziile care se impun.
Pana în anii nouazeci s-au derulat circa saizeci de proiecte de cautare prin radio a inteligentelor extraterestre, în cel putin sase tari. Aceste proiecte au fost denumite, cu un termen generic, SETI – Search for Extraterrestrial Intelligences. În Statele Unite ele au fost, pana în 1993, sprijinite generos de guvern, dupa care au continuat prin sponsorizari private, însumand circa 3 milioane de dolari anual. Mai recent, s-a facut apel la voluntari pentru a se alatura acestui efort, în special prin prelucrari pe calculator. Printre cele mai recente proiecte mentionez, ca un exemplu, reteaua ATA, în constructie si partial deja în functiune, realizata cu concursul laboratorului de radioastronomie de la Universitatea Berkeley. Reteaua va avea 350 discuri parabolice, fiecare cu diametrul de 6,1 metri.
În ciuda tuturor acestor eforturi, nu s-a identificat pana azi nici un semnal persistent, repetabil, generat fara nici un dubiu de o inteligenta nepamanteana. Oare de ce? (Va urma)
DAN D. FARCAS
Comentarii