1. Gregory Peck a sedus si a plecat

          Gregory Peck va ramâne în memoria celor care l-au cunoscut îndeaproape, dar si a lumii filmului de la Hollywood sau a spectatorilor de pe întreaga planeta, un mare bonom. Mare de înaltime.

          Gregory Peck va ramâne în memoria celor care l-au cunoscut îndeaproape, dar si a lumii filmului de la Hollywood sau a spectatorilor de pe întreaga planeta, un mare bonom. Mare de înaltime. Mare actor. Mare seducator. Altfel spus, un gigant al unei generatii stralucite de actori, din care au mai ramas în viata Kirk Douglas, Tony Curtis, Charles Heston… Numele lui Gregory Peck este sinonim cu 55 de ani de cariera cinematografica, numeroase premii, multiple functii onorifice. Sau se poate spune ca întruchipeaza o anumita epoca a Americii. Vedeta a anilor 40-60, este considerat datorita frumusetii, elegantei si sinceritatii sale urmasul lui Garry Cooper. Facea parte dintr-o elita, ca imagine de personaj de film se afla la antipodal Charlton Heston, iar ca „om al Cetatii Hollywoodiene” era un democrat absolut. Indiferent de gen – drame, comedii sentimentale, westernuri, filme de razboi – calitatea definitorie a personajelor sale este fair-play-ul. Nu întâmplator, regizorul Robert Mulligan i-a oferit ocazia, în 1962, sa joace rolul unui avocat care apara cauza unui barbat de culoare. Personajul Atticus Finch, din Sa ucizi o pasare cântatoare, avea sa-i aduca actorului un premiu Oscar, dar, înainte de orice, i-a permis sa fie aproape de propriile convingeri. „În acel rol, am pus tot ce aveam în mine, toate sentimentele si tot ce învatasem pâna la vârsta de 46 de ani, tot ce însemnam împreuna cu familia mea, tatal meu, copiii mei… Toate sentimentele mele legate de justitia rasiala, de inegalitate, de oportunitate…”, declara actorul în volumul sau autobiografic „An Actor’s Life” (1978).
          Fara îndoiala ca istoria cinematografiei nu va retine doar acest rol al lui Gregory Peck, ci si stilul personal unic, exprimat prin carisma, eleganta, frumusete exterioara, discretie, adica un aresenal complet al seductiei. O anecdota devenita „folclor” la Hollywood evoca în ce masura actorul avea stofa de gentleman. Vazând ca tânara actrita Audrey Hepburn avea un salariu ridicol în comparatie cu al sau, pentru o durata egala de filmari, el a cerut sa fie marita considerabil retributia acesteia. Asa a procedat si când a fost vorba de Ingrid Bergman, Jean Simmons, Ava Gardner, Dorothy McGuire, Sophia Loren, Jennifer Jones, Lauren Bacall, Susan Hayward sau Jane Fonda… Exact ca în filme, avea acel talent unic, desprins din povestile cu feti frumosi, de a fi discret dar si protector, vulnerabil dar si puternic, luptator dar si romantic. Ceea ce explica de altfel si diversitatea filmografiei sale. Gregory Peck a dovedit ca este un actor care poate sa joace orice – western, aventuri, comedii, thriller, politist, razboi, psihologic. Paradoxal, dar poate tocmai din acest motiv talentul sau a fost subestimat. În istoria cinematografiei ramân însa filme de referinta ca valoare artistica sau cu foarte mare popularitate, în care Gregory Peck dovedeste ca el si numai el putea sa interpreteze rolul respectiv. Va amintiti Duel sub soare (1946), Zapezile de pe Kilimanjaro (1952), Vacanta la Roma (1953), Bancnota de un milion de lire sterline (1954), Moby Dick (1956), Tunurile din Navarone (1961), Promontoriul groazei (1962), Arabesque (1966)…?
          Gregory Peck a constituit la un moment dat un cuplu cu Robert Mitchum (Promontoriul groazei – original si remake), fata de acest alt mare nume al Hollywoodului situîndu-se la extrema opusa. Spre deosebire de Mitchum, Peck avea un soi de umilinta în care învaluia soclul sau de star, si totodata, un profesionalism în practicarea meseriei deloc trucat. Pe platourile de filmare, se acomoda usor si se întelegea bine nu numai cu femeile, ci si cu barbatii: Anthony Quinn, David Niven, Anthony Perkins, Walter Matthaw , Laurence Olivier, Tony Curtis, Omar Sharif…
          
          Baiat bun pe ecran, baiat bun în realitate
          
          La despartirea de el, nici unul dintre cuvintele de omagiere n-a parut strident. Totul s-a mulat perfect pe caracterul si personalitatea actorului: „simpatico”, „demn”, „drept”, „tatal tuturor actorilor” etc. Relatiile sale niciodata conflictuale cu producatorii sau cu regizorii, l-au facut sa fie iubit de colegi în masura în care era iubit si de public. N-ar fi însa onest, daca nu am reaminti totusi ca au existat si multe voci critice care l-au devorat: unii l-au considerat plicticos însa niciodata deranjant; altii au sesizat faptul ca personajele interpretate de Peck, fie ele avocati, jurnalisti, medici sau soldati, insuflau un fel de ironie. Eroii lui Peck voiau de fapt sa schimbe lumea, fiecare încerca sa-si gaseasca un drum drept printre caile sinuoase ale vietii si chiar îl gaseau. Niciodata eroii lui nu au fost deceptionati de soarta, nu au fost marcati de esecul final! Chiar daca generatia tânara nu are un liant afectiv cu acest star al anilor 40-60, unele din filmele în care a jucat, cum ar fi Vacanta la Roma, ramân atemporale si au puterea de a declansa sentimente intense, indiferent de vârsta spectatorului sau de generatia din care face parte.
          
          2. Vincent Gallo, certat si la el acasa
          
          Vincent Gallo, actorul, scenaristul, regizorul si producatorul american, care a stârnit valuri de furtuna la Festivalul de la Cannes, blamat fiind pentru productia sa „submediocra”, nominalizata totusi în competitia oficiala pentru Palme d’Or – e vorba de filmul The Brown Bunny – a considerat, probabil, ca e suficient sa-si toarne cenusa în cap la conferinta de presa care a urmat difuzarii pe Croisette a filmului sau „scandalos”. S-a înselat înca o data, caci reprosurile n-aveau sa se opreasca aici. Degeaba a spus el în Franta ca regreta ca i-a facut pe unii sa-si piarda timpul vizionând filmul sau, degeaba si-a cerut mii de scuze, într-o maniera evident personala, indignarea de la Cannes urma sa aiba ecouri ample si în Statele Unite. Întors acasa, regizorul-actor a avut de înfruntat si opinia americana, nu mult diferita de cea a publicului si a criticilor de la Cannes. În America, un nou calvar a început pentru nonconformistul Vincent Gallo în data de 23 mai, o data cu proiectia în cinematografe a filmului deja mult hulit în Europa. Ce-i drept, terenul minat fusese cu ceva timp înainte pregatit de criticii de pe batrânul continent. Aprecierile revistei britanice Screen, împanate cu fragmente ample din interviul lui Gallo, care îsi cerea scuze pentru filmul lui „catastrofal”, au contat. Interesant este totusi faptul ca, spre deosebire de atitudinea îmbratisata de Gallo în Europa, la el acasa a simtit nevoia sa-si apere creatia si sa faca publica o cu totul alta versiune a parerii lui personale despre acest film.
          
          Vedeta contraataca
          
          2 iunie. Vincent Gallo lanseaza o contraofensiva taioasa în paginile publicatiei New York Post, împotriva aprecierilor formulate de Roger Ebert, un fel de Papa al criticii de film din Statele Unite, care lansase cuvinte foarte dure la adresa filmului sau („cel mai prost film pe care l-am vazut de 40 de ani încoace”.) Ce a spus Gallo? „Nu m-am scuzat în viata mea pentru ceea ce am facut. Iubesc acest film, asupra caruia am avut controlul financiar si creativ. Asadar, daca nu l-as fi iubit, as fi avut libertatea deplina de a-l modifica. Singurul lucru pentru care ma scuz are legatura cu blestematul de Roger Ebert. Daca unui mare porc, cum este Roger Ebert, nu-i place filmul meu, ei bine sunt dezolat… Sunt dezolat ca nu sunt homosexual sau evreu, ca nu am deci parte de acel lobby jurnalistic care sa ma sustina. Sunt dezolat de înca multe alte lucururi, dar în nici un caz de filmul meu…”
          
          Scuze sau nu?
          
          Cine, ce sa mai înteleaga de la Vincent Gallo? La Cannes, dupa proiectia filmului si neîntârziatele critici furibunde, parea destabilizat, apoi, în Statele Unite si-a marturisit deceptia ca a fost prost primit si gresit interpretat, dar adevarul e ca nici într-o parte nici în alta nu si-a renegat creatia. Drept pentru care, a considerat ca majoritatea aprecierilor aparute în publicatia Screen „au fost scoase din context” si, implicit, foarte departe de adevaratele sentimente ale autorului peliculei. În ciuda întregii tevaturi, reprezentantii de la Wild Bunch Exception au declarat ca multi distributori au fost foarte interesati de film, fiind gata sa-si asume pariul pentru „un film dificil”, dar cu un potential sigur. Pâna la urma, scandalul care s-a iscat în jurul filmului a fost un noroc pentru Vincent Gallo, afacerea devenind automat mult mai profitabila decât în conjunctura unei taceri cuminti sau depline.