Cel mai recent film al regizorului Serge Ioan Celibidachi (fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache) si al scenaristului James Olivier, Cravata galbena, este o încercare ambitioasa de a surprinde ultimele decenii din viata unuia dintre cei mai controversati, fascinanti si paradoxali artisti ai secolului XX.
Cu John Malkovich în rolul principal si o distributie internationala impresionanta – Miranda Richardson, Sean Bean, Aidan Quinn – filmul se doreste a fi o biografie sensibila, estetica si adesea sfâsietoare. si totusi, în ciuda frumusetii sale vizuale si a performantei centrale extraordinare, pelicula nu reuseste niciodata sa patrunda cu adevarat în miezul misterului Celibidache, lasând o parte din enigma lui neatinsa.
Malkovich – un Celibidache trait, nu imitat
Fiecare gest, fiecare privire, fiecare pauza poarta greutatea unui om care, în loc sa traiasca pentru muzica, pare sa traiasca în muzica. Malkovich îsi construieste personajul din detalii: felul în care îsi trece mâna prin parul alb si rar, accentul româno-german articulat cu o rigoare aproape maniacala, demnitatea încrâncenata a maestrului care nu accepta niciodata mai putin decât absolutul.
Una dintre cele mai frumoase scene ale filmului se petrece în timpul unei repetitii cu Filarmonica din München. Orchestra ajunge la masura 312 din Simfonia a IX-a de Bruckner, iar Celibidache opreste instrumentele. „Aici nu este fortissimo”, spune el, „aici este rugaciune.”. Malkovich rosteste replica aproape în soapta, într-un calm care face sala sa amuteasca. În acel moment, filmul atinge pentru câteva secunde transcendenta pe care Celibidache a cautat-o toata viata.
O poveste risipita în prea multe directii
Potrivit criticilor de film, Cravata galbena sufera însa de „boala biografiilor muzicale”, aceea de a vrea sa spuna prea multe lucruri si prea repede, sacrificând adesea profunzimea în favoarea acoperirii cronologice.
Montajul este agitat, uneori chiar agresiv, iar emotia se dilueaza în succesiuni rapide de momente care par esentiale, dar sunt insuficient explorate. Vedem copilul Sergiu cântând la pian într-o scena de o frumusete tacuta, dar prea scurta; îl vedem pe tânarul Celibidache fugind din Berlinul bombardat; îl vedem pe maestrul în vârsta certându-se cu impresarii. Dar nu vedem niciodata pe deplin ce anume leaga aceste etape între ele, ce alchimie interioara transforma un copil umilit într-un titan al muzicii. Astfel, filmul lasa impresia ca fuge de propriul obiectiv: explicarea misterului Celibidache.
O imagine de o frumusete dureroasa
Imaginea semnata de Peter Menzies Jr este, fara exagerare, una dintre cele mai frumoase din cinematografia recenta. Paleta cromatica rece – griuri, albastru metalic, tonuri berlineze – este contrastata de lumina calda a scenelor de concert, unde aurul reflectoarelor sugereaza, aproape imperceptibil, o promisiune de transcendenta.
Din rolurile secundare se remarca Miranda Richardson în rolul Ioanei, sotia dirijorului la senectute. Richardson nu are multe scene, dar fiecare dintre ele transmite tacerea unei femei care traieste lânga un vulcan. Privirile ei, nu replicile, spun povestea.
Scenariul – între hagiografie si simplificare
Punctul vulnerabil al filmului ramâne totusi scenariul lui James Olivier. Celibidache apare adesea în ipostaza geniului impenetrabil, modelat de suferinta si luminat de har, imposibil de înteles pentru oamenii obisnuiti. Filmul afirma aceste lucruri, dar nu le examineaza. Lipseste furia împotriva industriei discografice, lipsesc conflictele de orgoliu, lipseste chiar acel amestec de frica si grandiozitate care îl facea sa declare, într-un acces tipic: „Nu exista decât doi mari dirijori: Furtwängler si eu, iar Furtwängler a murit.”
Un final care salveaza filmul
În ciuda acestor neajunsuri, Cravata galbena ramâne o experienta cinematografica puternica si memorabila. Ultimele douazeci de minute sunt, probabil, cele mai reusite. Celibidache dirijeaza Simfonia a VII-a de Bruckner la München, în 1992. Camera ramâne fixata pe chipul lui Malkovich aproape zece minute.
Muzica – o înregistrare reala, a lui Celibidache însusi – curge pe fundal, iar filmul renunta la orice artificiu narativ. Dirijorul este doar un om batrân, în fata infinitului, facând ceea ce stie cel mai bine: transformând ordinea cosmica în sunet.
Când ultima nota se stinge, publicul fictiv izbucneste în aplauze. Malkovich ramâne nemiscat. Ochii îi sunt în lacrimi. În acel moment, pentru prima data, filmul nu îl mai interpreteaza pe Celibidache. Îl întelege.
GABRIEL TUDOR
Comentarii