Festivalul de la Venetia simfonie neterminata…

          Palmares
          
          Leul de aur: „The Magdalene Sisters” – Peter Mullan, Marea Britanie.
          Marele premiu al juriului: „La maison de fous” – Andrei Konchalovsky, Rusia/Franta.

          Palmares
          
          Leul de aur: „The Magdalene Sisters” – Peter Mullan, Marea Britanie.
          Marele premiu al juriului: „La maison de fous” – Andrei Konchalovsky, Rusia/Franta.
          Premiul pentru cel mai bun regizor: Lee Chang-Dong – pentru filmul „Oasis”, Coreea de Sud.
          Premiul Volpi pentru cea mai buna actrita: Julianne Moore, pentru rolul din filmul „Far From Heaven”, SUA.n Premiul Volpi pentru cel mai bun actor: Stefano Accorsi, pentru rolul din filmul „Un viaggio chiamato amore”, de Michele Placido, Italia.
          Leul de argint pentru cel mai bun scurt-metraj: „Clown” de Irina Efteeva, Rusia.
          
          S-ar putea spune ca a 59-a editie a Festivalului de la Venetia a atras în special nume sonore… feminine ale celei de-a saptea arte. Presedinta juriului a fost actrita Gong Li. Dupa 20 de ani de absenta, Sophia Loren, Marea Doamna a cinematografului italian, a revenit la Mostra, pentru a-i fi alaturi fiului ei, Eduardo Ponti, regizorul filmului în care joaca si ea, intitulat „Between Strangers”. Salma Hayek, producatoarea si interpreta personajului „Frida”, rol la care visasera în egala masura Madonna si Jennifer Lopez, s-a numarat printre favorite. Catherine Deneuve, Marea Doamna a cinematografiei franceze, a stralucit ca de obicei printre invitatii Festivalului de la Venetia, nu doar în cadrul ceremoniilor organizate cu acest prilej, ci si pe ecran, în rolul protagonistei comediei romantice îmbibata în… apa de trandafiri – „Cât mai aproape de Paradis” – regizat de… o femeie, cineasta Tonie Marshall, detinatoarea unui premiu Cesar. Filmul este de fapt un omagiu adus actritei Catherine Deneuve. Gwyneth Paltrow a fost si ea prezenta la Venetia, fara emotii însa, caci ultimul ei film nu a fost înscris în programul festivalului. Si lista ar putea continua cu Julianne Moore, Audrey Tatou…
          
          Sam Mendes, „pe drumul pierzaniei”
          
          La o distanta de 30 de ani de la celebrul „Nasul”, semnat de Francis Ford Coppola, regizorul englez Sam Mendes realizeaza la rândul sau un film de atmosfera neagra – „Drumul pierzaniei” -, populat fiind de gangsteri si mafioti, dar care aduce totodata în prim plan un portret remarcabil al relatiei parinti-copii, cele doua generatii fiind simbolizate de doi mari actori ai cinematografiei americane: Paul Newman si Tom Hanks. Detinator a doua Oscaruri („Forrest Gump” si „Philadelphia”), Tom Hanks îmbraca, pentru prima oara în cariera sa, costumul sumbru al ucigasului platit, Michael Sullian, altfel familist convins, tata si sot ireprosabil. El este creatia „nasului” John Rooney (Paul Newman), care l-a crescut ca pe un fiu, în spiritul epocii prohibitiei, în Chicago. Numai ca Rooney are si un fiu adevarat, de sânge, pe Connor (Daniel Craig), tip ambitios si lacom, însusiri ce-l vor împinge la gelozie, rivalitate, ura, tradare si violenta extrema, toate îndreptate împotriva lui Michael. Dupa ce îi este ucisa sotia si unul dintre fii, Michael porneste spre drumul Pierzaniei, numele orasului în care spera sa gaseasca un refugiu.
          Fiind vorba doar de cel de-al doilea lung metraj al regizorului de teatru Sam Mendes (37 de ani), actualul film dovedeste, si de data aceasta, ca este creatia unui maestru. Detalii pline de rafinament, cadre sofisticate, idei regizorale care diminueaza senzatia de violenta extrema (de exemplu, într-o scena a unui carnagiu, sunetul armelor ucigase este suspendat) confera peliculei sansa de a se înscrie pe lista filmelor de referinta în cadrul genului sumbru si crepuscular.
          
          Soarta femeilor, la Mostra
          
          Umilite, vândute, internate în diferite institutii cu regim de închisoare, fortate sa se prostitueze… toata durerea si nedreptatea suferita înca de femeile din întreaga lume au fost prezentate la Mostra prin intermediul a doua filme: „The Magdalene Sisters” al britanicului Peter Mullan si „Lilya 4-Ever” al suedezului Lukas Moodysson. Creatii care, potrivit declaratiilor ulterioare vizionarii, au bulversat spectatorii. n „The Magdalene Sisters” este cel de-al doilea lung metraj din cariera de regizor a actorului scotian Petter Mullan si denunta vehement tratamentul aplicat fetelor dintr-o manastire catolica din Irlanda pâna într-o epoca foarte apropiata zilelor noastre. Repudiate de propriile lor familii si de societate, Margaret, Bernadette, Rose si Crispina, sunt internate într-o mânastire condusa de calugarite… fara teama de Dumnezeu. Crude si perverse, acestea le transforma pe fete în adevarate sclave fara salariu, condamnate sa munceasca pâna la moarte între zidurile lacasului „sfânt”, pentru a o îmbogati pe maica superioara. Vina lor, pe care o au de ispasit în iadul de pe Pamânt este ca au fost violate, s-au ales cu câte un copil, sunt cam sarace cu duhul, dar suficient de frumusele ca sa stârneasca invidia „sefelor” lor. Filmul se doreste a fi un act de condamnare a tratamentului la care au fost supuse în asemenea institutii aproximativ 30.000 de femei, pâna în 1996 când ultima dintre ele si-a închis în mod oficial portile „ocrotirii” tinerelor.
          Actor fetis al regizorului Ken Loach, câstigator al unui premiu de interpretare la Festivalul de la Cannes („My Name is Joe”), Peter Mullan, irlandez din Glasgow, are, ca si mentorul sau, stofa de militant. „N-am vrut sa fac un film împotriva Bisericii catolice si nici un film împotriva Irlandei. Am vrut ca filmul meu sa fie portretul universal al tratamentului inuman aplicat femeilor, fie ele din Europa, din Orientul Mijlociu sau de oriunde în lume… Acest tip de institutie e sinonim cu un sistem de opresiune, de spalare a creierelor, de teroare. Sa fi uitat biserica de ceea ce înseamna compasiune? Eu cred ca orice forma de dictatura este teribila, mai ales când e vorba de adolescenti”, declara cineastul într-o conferinta de presa.
          Folosind în distributie actrite complet necunoscute, dar talentate, Peter Mullan se lanseaza de fapt într-un aspru rechizitoriu nu doar a institutiilor vizate, ci a întregii societati ipocrite, care, în numele unor precepte si servicii de-a dreptul sadice, face victime printre cei napastuiti de soarta. Ca si cum tonul filmului nu ar fi suficient de vehement, Peter Mullan a mai tinut sa precizeze: „Dupa încheierea filmului, ni s-au povestit fapte si mai teribile petrecute în acele lacasuri sfinte, dar era prea târziu…”n „Lilya 4-Ever”, filmul lui Lukas Moodysson denunta mizeria care îi împinge pe tineri în infernul prostitutiei. Este cel de-al treilea film al regizorului suedez („Fucking Amal” si „Together”), debutul sau stând sub semnul marelui cineast Ingmar Bergman care, dupa cum se stie, si-a construit întreaga opera pe ideea ca lumea în care traim este un infern. Nu-i de mirare ca si pentru Lilya, protagonista actualului film al lui Lukas Moodysson, în afara de moarte nu are nici o scapare. Este un copil abandonat, mama ei pleaca din Rusia în Statele Unite, uitând de existenta fetei sale de 16 ani. Debusolata, fara un ban, lipsita de sfatul si ajutorul vreunui adult, Lilya traieste de pe o zi pe alta în atmosfera sinistra a unui cartier sarac din Rusia, singurul ei prieten capabil sa o consoleze fiind un pusti la fel de nefericit ca si ea, Volodya. Norocul pare sa pice din cer când Lilya îl cunoaste pe Andrei care îi propune sa plece cu el în Suedia, unde va avea parte numai de lapte si miere… Dupa cum marturiseste, regizorul nu si-a propus sa faca un film despre Rusia si suferintele ei, ci despre societatea contemporana si ranile ei. „Traim cu totii o aceeasi cultura în care se pot cumpara oameni, servicii dubioase, rinichi, orice altceva. As fi putut sa spun ca asta se întâmpla în Mexic sau în India, dar nu, locul cel mai înspaimântator pentru Lilya este Suedia, pentru ea acolo este iadul…”, preciza Moodysson.
          
          Africa, personajul optimist de la Venetia
          
          Continentul african, de obicei absent de la regalurile cinematografiei mondiale, a intrat anul acesta în competitia de la Mostra, în speranta ca va câstiga Leul de aur, cu „Nha fala”, o comedie muzicala si optimista semnata de Flora Gomes, a carei eroina principala este Vita, personaj interpretat de actrita franco-senegaleza Fatou N’Daye. „Se spune ca în Africa nimic nu merge. Or, eu am vrut sa demonstrez ca exista ceva care se misca – muzica -, asa ca am încercat sa aduc un omagiu tuturor muzicienilor nostri si în mod special lui Manu Dibango” (creatorul miscarii Soul Makossa), a declarat regizorul din Gunineea-Bissau. Vita paraseste Insulele Capului Verde pentru a merge sa studieze în Europa. Înainte însa de a pleca îi jura mamei ei ca nu va cânta niciodata caci o legenda veche spunea ca oricare dintre femeile din familia ei a cânta va muri. Se întâmpla totusi ca la Paris sa-l cunoasca pe Pierre, un tânar muzician, si împreuna sa fredoneze frânturi dintr-o melodie. Ba mai mult, ea înregistreaza un disc iar succesul nu întârzie sa apara. De teama ca mama sa va afla ca si-a încalcat promisiunea, Vita decide sa se întoarca în tara sa si sa organizeze împreuna cu Pierre propriile-i funerarii… „Nha fala vrea sa însemne destinul meu, viata mea, drumul meu, toate la un loc”, preciza realizatorul care se afla la cel de-al patrulea lung metraj din cariera sa. „Aceste notiuni, în mod normal purtatoare de speranta, se transforma adesea în incertitudini pentru tinerii unei tari ca Guineea-Bissau.”
          În sunete de muzica, în ritm de dans si în cascade de râs si buna dispozitie, regizorul format în Cuba si Senegal evoca în subsidiar capcana emigrarii si a coruptiei. În mod simbolic, de-a lungul întregului film, doua personaje se plimba cu un bust al lui Amilcar Cabral, parintele independentei, fara sa-i gaseasca locul. De altfel, printre proiectele sale, regizorul vizeaza sa realizeze si un film avându-l ca erou pe Amilcar Cabral, asasinat cu putin timp înainte de obtinerea independentei statului.
          De fapt, filmul „Nha fala” este o coproductie la care s-au înscris si Portugalia, Franta si Luxemburg. Castingul a fost realizat în Lisabona, Paris si Capul Verde. Tânara actrita Fatou N’Daye aprecia ca filmul „este o poveste contemporana care asterne un pod între Africa si Europa, între Sud si Nord”. Evocând dificultatile cinematografiei africane – reprezentata deopotriva la festivalul de la Venetia prin scurt metrajul colectiv „11”9’1″ dedicat atentatului din 11 septembrie, la care a participat si regizoarea din Idrissa Ouedraogo, si, de asemenea, prin filmul tunisian „Cutia magica” de Ridha Behi – Flora Gomes a tinut sa sublinieze faptul ca „de peste zece ani multi cineasti africani nu au putut sa faca filme din cauza politicii culturale de pe continentul pe care îl reprezinta.