Daca tot ne uitam la filme americane stupide pe care canalele de televiziune le difuzeaza intr-o veselie, cu aerul ca au descoperit apa calda, merita, din cand in cand, sa ne mai pierdem timpul nostru pretios pentru a viziona si filme vechi romanesti, macar pentru a vedea daca ele ar putea impresiona azi pe cineva, prin arta actorilor, prin inventivitatea regizorului sau prin acuitatea scenariului. Ce vedem noi azi la televizor, stim. Dar ce vedeau parintii nostri cu 60 de ani in urma? Putem gasi punti de legatura intre un timp si altul?
Am vazut recent un film romanesc din anul 1955: e vorba despre Directorul nostru, in regia lui Jean Georgescu. Pe Net, se spune ca este un film care a facut istorie (?), iar regizorul declara in ziarul Informatia Bucurestiului din 1955 ca „filmul meu ataca violent moravurile birocratice practicate in unele din institutiile noastre, condamna prin ascutisul satirei pe acei functionari cu raspunderi mari sau mai mici care, cu buna stiinta, tolereaza aceste stari de lucruri, cultivand servilismul, chiulul, necinstea”. Sa le luam pe rand. Comedia al carei scenariu pleaca de la o nuvela de epoca scrisa de un obscur Gh. Dorin ii are ca protagonisti pe Alexandru Giugaru (directorul) si pe Grigore Vasiliu-Birlic (functionarul placid). Daca Giugaru se achita bine de rolul lui schematic (nici nu era greu), Birlic este dezamagitor, asta daca il comparam cu rolurile lui de clasa facute deseori sub bagheta lui Sica Alexandrescu.
Aflam, tot de pe Net, ca filmul „a fost o satira care a produs un imens scandal in epoca si care s-a lasat cu interzicerea lui Jean Georgescu”. Sa fim seriosi! Un scandal adevarat a fost interzicerea piesei Revizorul de Gogol in regia lui Lucian Pintilie, in toamna lui 1972. Nu inteleg cum ar fi putut crea un imens scandal un film „pe linie”, intr-o perioada (scurta) de oarecare dezghet cultural ocazionat de moartea lui Stalin in 1953. Cu un curaj cu stampila „cu voie de la partid”, filmul era o demonstratie de „angajament civic”, sindicalist, cu un director nu abuziv, dar care incerca sa-si multumeasca angajatii si care ajunge sa fie dat jos pentru ca niste tineri „frumosi si liberi” din intreprindere atrag atentia „tovaraseste” asupra „neregulilor” din intreprindere. In final, functionarul placid ajunge chiar seful directorului destituit, coborat, la randul lui, la nivelul de magazioner.
Sa ne amintim ca imediat dupa revolutia sociala si politica din 1947, portarii unor institutii au ajuns directori peste noapte. „Directorul nostru” ne arata ca dupa relativa si scurta deschidere de dupa moartea lui Stalin, un director poate ajunge magazioner! „Capodopera a cinematografie romanesti”, cum se spune pe Net? Dimpotriva, am spune, un exemplu tipic de film proletcultist, care merita a fi vazut chiar si dupa 60 de ani, insa doar pentru a surprinde precaritatea „artei” acelor timpuri din perioada bolsevica plantata in tara noastra. Sa mai adaugam ca acele clisee simpliste au functionat in cinematografia romaneasca si dupa 1965, pana in 1989, un exemplu fiind Secretul lui Bachus.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii