Ea îsi doreste sa triumfe si ca actrita, dar se pare ca vocea criticilor nu o avantajeaza. Nici n-a aparut pe ecrane ultimul film regizat de sotul ei Guy Ritchie – "Swept Away" – în care Madoona joaca alaturi de Jennifer Aniston, si "murmure rautacioase" au si început sa circule.
Articolele de presa condamna deja filmul pe care îl vad, în cel mai fericit caz, difuzat doar pe casete video, secventele ultra-provocatoare "în stil Madonna" fiind incompatibile cu proiectia în obisnuitele sali de cinema. Cântareata a luat însa atitudine, a aparat filmul cu ghearele si dintii si a asigurat pe toata lumea ca, asa cum e prevazut, în octombrie va fi lansat. Atasatul personal de presa a declarat la rândul sau ca a lucrat la Los Angeles la promovarea filmului si ca nu exista probleme. În plus, a mai spus acesta, e normal ca oamenii sa nu decida ca filmul e detestabil înainte de a-l vedea.
Drew Barrymore isi suspecteaza colegii
Recent, Drew Barrymore ("Îngerii lui Charlie") a facut o declaratie care i-a iritat pe multi dintre colegii ei. Ea a spus ca se îndoieste ca actritele, nu putine la numar, care au adoptat copii au facut acest lucru din altruism si din dorinta de a-si exprima sentimentele… materne. Au fost vizate astfel Michelle Pfeiffer, Nicole Kidman, Diane Keaton, Calista Flockhard, Sharon Stone, Angelina Jolie. "Nu cumva au recurs la acest gest – adoptia – pentru a nu suporta ele însele neplacerile pe care le presupune perioada de sarcina?", se întreaba, cu un aer de… înger, Drew Barrymore. "Nu cumva actritele care fac asta evita kilogramele suplimentare aduse de sarcina si greu de înlaturat chiar si dupa nastere? Nu cumva se tem ca sarcina le-ar putea afecta cariera?"
Banderas, satul de dictatura
Excedat întrucâtva de eticheta de "latin lover" pe care i-au pus-o americanii când l-au propulsat printre starurile mondiale, cam obosit si de crizele sentimentale alaturi de mai coapta lui sotie Melanie Griffit, Antonio Banderas mai fuge din când în când… acasa, adica în tara sa natala, Spania, pentru o gura de aer proaspat. Nu-i vorba, si obligatiile profesionale îl ajuta, pentru ca în Spania lucreaza împreuna cu actrita britanica Emma Thomson la o parte din filmul regizat de Christopher Hampton ("Carrington" , 1995), "Imagining Argentina". Scenariul filmului este semnat tot de Christopher Hampton, se bazeaza pe un roman al lui Lawrence Thornton si recreeaza atmosfera specifica dictaturii din Argentina, tara în care s-a turnat deja cea mai mare parte din film. Pe fondul disparitiilor de persoane, actiune specifica anilor de dictatura feroce, povestea filmului este cea a unui director de teatru pentru copii (Antonio Banderas) care încearca sa-si gaseasca sotia, jurnalista de profesie, disparuta fara urma. Dupa cum declara atât protagonistii, cât si regizorul filmului, subiectul este mai mult decât pe gustul fiecaruia dintre ei, numai ca de la idee pâna la punerea ei în practica drumul a fost deosebit de dificil. Christopher Hampton: "Am scris scenariul imediat dupa "Legaturi periculoase" (Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat) si, la vremea respectiva, nu-mi trecea prin minte ca vor trece 13 ani pâna sa reusesc sa-l vad folosit într-un film. Mi-a trebuit mult timp pâna sa gasesc finantare caci subiectul filmului îi facea pe producatori foarte nervosi, oriunde în lume si mai cu seama pe cei din Statele Unite. Nu mi-am imaginat nici ca n-o sa gasesc un regizor care sa-si asume riscul de a face acest film. Asa ca am fost nevoit sa-l realizez eu însumi. Nu stiam cum, dar trebuia sa-l fac pentru ca mi-l doream prea mult".
Antonio Banderas: "În ziua aniversarii mele (n: 8 octombrie 1960), eram în Piata Mai din Buenos Aires, înconjurat de… "mamele din Mai" care mi-au cântat si mi-au urat "La multi ani!". A fost foarte emotionant pentru mine sa-mi imaginez ca timp de 30 de ani aceste femei n-au putut sa faca acelasi lucru pentru copiii sau sotii lor, rapiti de regimul militar."
Emma Thomson: "Întotdeauna m-au interesat subiectele care vorbesc despre dictatura si întotdeauna am considerat ca ceea ce s-a petrecut în Argentina sau în Chile se poate întâmpla oriunde în alta parte." Data lansarii filmului înca nu e stabilita, dar cei implicati în realizarea lui sunt nerabdatori sa se confrunte cu reactia publicului.
În ce-l priveste pe Antonio Banderas, a profitat de sederea lui în Spania pentru a relua legatura cu regizorul sau de suflet, Pedro Almodovar, de numele caruia se leaga debutul lui ca actor de film în Europa si rolurile începutului de cariera: "Labirintul pasiunilor" (1982), "Matador" si "Legea dorintei" (1986), "Femei în pragul unei crize de nervi" (1988), "Leaga-ma strâns!" (1989). Si, dupa cum a declarat într-o conferinta de presa legata de actualul film la care lucreaza – "Imagining Argentina" – Banderas are în plan sa turneze sub bagheta regizorala a lui Almodoar "Tarantula", o adaptare a romanului "Mygale" de Thierry Jonquet. "Este o bucurie de nedescris ca, dupa mai bine de 14 ani, sa lucrez din nou cu Pedro. Rolurile din filmele lui mi-au servit drept carte de vizita în Statele Unite. În prezent, lucrurile s-au schimbat. Am evoluat de-atunci, asa ca deja vom lucra de la egal la egal." Dar, acest proiect este prevazut pentru 2004. Pâna atunci, Banderas mai are de onorat contracte americane deja semnate: la sfârsitul acestui an va începe lucrul la un film realizat de canalul HBO, despre Pancho Villa, apoi, din ianuarie pâna în august 2003, va juca pe Broadway în comedia muzicala "Nine" si tot la anul va intra din nou în pielea lui Zorro, într-o continuare a primului film.
Zeffirelli, fascinat de Maria Callas
Dupa ce a pus în scena Aida, La Boe-hème si Tosca iar pe ecran a transpus Traviata si Othello, Zeffirelli a hotarât sa recompuna cinematografic ultimele luni din viata Mariei Callas, adica perioada din 1977 când celebra interpreta a artei lirice a rupt legatura cu lumea si a ales sa traiasca retrasa în apartamentul sau parizian. Constienta ca vocea o parasise, a considerat ca este mai normal sa recurga la aceasta solutie decât sa se lase prada esecurilor la scena deschisa. Dupa 25 de ani de la moartea celei care i-a fost prietena si colaboratoare, cineastul italian a gasit de cuviinta – dupa cum el însusi a marturisit – sa-i aduca… un omagiu faustian. Zeffirelli si-a intitulat filmul Callas For Ever iar actrita pe care a considerat-o cea mai potrivita pentru a reîncarna nemuri-toarea vedeta a scenei a fost Fanny Ardant. Regizorul a vrut în acest rol o actrita care sa semene cu Maria Callas si care, totodata, sa fie capabila sa mimeze interpretarea ariilor. Pentru a întari mai mult asemanarea fizica, s-au folosit machiajul, coafura si stilul vestimentar abordat de Callas (creatiile vestimentare fiind realizate de Karl Lagerfeld), însa în afara de aceste aspecte, Fanny Ardant a reusit sa se impregneze de personalitatea marii artiste si sa o exprime din interior prin toti porii
Se poate spune ca actrita franceza era deja familiarizata cu acest tip de rol, deoarece trecuse prin experienta cântaretei grecoaice din Master Class de Terrence McNally, în regia lui Roman Polanski, personaj de o asemanare tulburatoare cu Maria Callas.
Jeremy Irons întruchipeaza la rândul sau rolul de prieten si impresar al cântaretei, homosexual, care, dupa retragerea vedetei din viata artistica, se converteste la rock punk. Este cel care nu se poate împaca nici un moment cu ideea ca steaua Mariei Callas a apus, asa ca îi propune acesteia sa faca un film, Carmen, în care sa sincronizeze vocea de altadata cu imaginile turnate pentru marele ecran. E convins ca va fi un triumf, care va putea fi continuat cu Traviata, apoi Tosca…, folosindu-se de micul truc cinematografic. Depresiva si nefericita, vedeta accepta, sfatuita fiind si de prietena sa, jurnalista de profesie. Dar, în ceasul al 12-lea, ea împiedica totusi difuzarea filmului, refuzând de fapt sa-si vânda sufletul diavolului. "Tehnologia permite nasterea celor mai minunate iluzii – spune la un moment dat Maria Callas – dar numai vampirii sunt eterni."
Invazia filmelor de serie B
Dupa gorile, martieni, clone, scorpioni si tot felul de reptile, a venit rândul monstrilor cu opt picioare sa atace marele ecran. În actualul sezon estival, cinematografele americane colcaie de filme cu buget gras, inspirate de productiile usoare, îndoielnice ca valoare – adica de serie B -, care abunda de conflicte spatiale si insecte mutante. Autorii acestor pelicule fara mari pretentii se amuza totusi pe seama creatiilor lor care "merg" tocmai pentru ca publicul nu le ia în serios. "Nu alerg dupa respect, ceea ce doresc este doar sa fie un succes de moment, potrivit starii actuale de spirit", declara Ellory Elakayem, autorul filmului Arac Attac. Ideea nu e complicata: sub efectul poluarii, paianjenii obisnuiti se transforma în giganti monstruosi care devoreaza locuitorii unui mic orasel minier, pierdut în mijlocul desertului, "accident" care se pierde în peisajul conturat de-ja înca de filme de care azi putini îsi mai amintesc, precum "Tarantula" (1955) sau "Imperiul furnicilor-gigant" (1977). "Mai mult ca orice, ador filmele cu insecte monstruoase, asa ca a fost firesc sa-mi pun întrebarea: n-ar fi normal sa fac unul acum, când tehnologia moderna îmi sare în ajutor?", explica Ellory Elkayem.
Dar ce înseamna film se serie B? Nascut în Statele Unite, eticheta s-a aplicat initial filmelor SF, horror sau de aventuri, realizate cu buget mic, având în distributie actori mai putin cunoscuti, cum s-ar zice de mâna a doua, mai modest platiti. Asadar, filme mai putin prestigioase. Treptat, filmele de serie B au fost considerate cele care sacrifica valoarea artistica în favoarea costurilor scazute de productie. "Filmele de serie B deformeaza de obicei realitatea, abunda în monstri si folosesc momente exagerate de suspens, ceea ce într-un fel le asigura farmecul", aprecia Tom Weaver, un apreciat cercetator american al artei cinematografice. Adevarul este ca entuziasmul publicului vizavi de aceste productii de serie B i-a împins pe unii dintre realizatorii contemporani sa recreeze atmosfera lor terifianta, folosindu-se evident de tehnica actuala de productie de… ultimul ragnet. "Atacul martienilor – parodia lui Tim Burton din 1996 – poate fi un exemplu în acest sens. Si nu e singurul! Chiar si Razboiul stelelor a fost conceput ca un omagiu adus filmelor de serie B. Creatorul sau, George Lucas, a intentionat sa povesteasca aceleasi istorii folosite în Flash Gordon sau Captain Marvel, singura diferenta constând în faptul ca a fost mult mai preocupat de latura veridica a situatiilor.
"Când am pornit la lucru, am avut ca reper un film modest, în tonul seriilor de aventuri din anii '30 sau ceva în genul Attack of Puppet People (1958) ori Attack of the Giant Leeches (1959). Numai ca bugetul filmului meu s-a ridicat în cele din urma pâna spre 120 milioane de dolari, în timp ce costurile filmelor de serie B din anii 1940-1950 nu depaseau câteva zeci de mii de dolari", mai declara regizorul filmului Arac Attacs, Ellory Elkayem.
Filmele actuale de serie B se mai deosebesc prin ceva de filmele din trecut: ele iau în consideratie faptul ca omenirea a ajuns în punctul în care nimeni nu mai crede într-o iminenta invazie extraterestra. Totul este o conventie cinematografica, în care ironia privind situatiile de "criza" îsi are locul cuvenit. "Noi stim azi ca radiatiile nu pot transforma o furnica într-un monstru de talia unui autobuz, asa ca filmele care abordeaza acest subiect trebuie sa se înarmeze si cu o substantiala doza de umor, spunea Tom Weaver. Asa se explica de ce, de exemplu, monstrii cu opt picioare ai lui Ellory Elkayem fie râd, fie urla de frica oamenilor.
Comentarii