O comoara redescoperita de europeni      Reteta filmului american  &

          Francezii, gazda celui mai rasunator si de traditie festival al filmului din Europa (e vorba de Cannes), dar fara creatii care sa taie rasuflarea la nivel mondial, sparg carapacea orgoliului, arunca o privire peste Ocean catre cetatea filmului de pe Noul Continent si incearca sa gaseasca raspunsuri legate de arta succesului la public al celei de-a saptea..

          Francezii, gazda celui mai rasunator si de traditie festival al filmului din Europa (e vorba de Cannes), dar fara creatii care sa taie rasuflarea la nivel mondial, sparg carapacea orgoliului, arunca o privire peste Ocean catre cetatea filmului de pe Noul Continent si incearca sa gaseasca raspunsuri legate de arta succesului la public al celei de-a saptea… arte, al carui secret pare detinut exclusiv de americani. La urma urmei, s-au intrebat ei, de ce, lasând la o parte impresionanta forta hollywoodiana privind difuzarea si publicitatea facuta propriilor creatii cinematografice, filmul american umple salile cinematografelor din Europa, in detrimentul celor nascute pe batrânul continent? In ce consta faimoasa eficacitate a scenariilor americane? Francezii, care in ultimii ani mai ales au asistat intr-un fel fericiti, dar si neputinciosi, la succesul mondial repurtat de proprii lor regizori sau actori „racolati” de Hollywood (Luc Besson – „Al cincilea element”, Jean Reno – „Leon”, Sophie Marceau – „Agentul 007″ sunt doar câteva exemple), au trimis-o pe scenarista Caroline Bongrand pentru o perioada de 15 luni la „specializare”, adica, mai concret, sa afle de la sursa secretul scenariilor cu pret de aur. La intoarcere, ea a descris „bucataria” din Orasul Ingerilor.
          
          Schema narativa in stil hollywoodian
          
          La Hollywood, anual, Writer’s Guild inregistreaza cereri de depuneri a zeci de mii de scenarii; evident, in fata acestei avalanse, este nevoie de o munca de sortare, este etapa asa-numitului „pitch”, o intâlnire de câteva minute intre un om de decizie si scenarist. Asta inseamna ca subiectul celor mai multe filme din studiourile hollywoodiene se poate rezuma cu usurinta intr-o singura fraza, chiar intr-un titlu. Conteaza in primul rând ideea, subiectul, chiar daca acesta s-a mai tratat cândva. El trebuie sa corespunda in mare cu una din cerintele inscrise in „caietul de sarcini” al „executivului” (oamenilor de decizie) din studioul respectiv. Apoi, foarte important este sa strecori in scenariu o vedeta mondiala potrivita rolului principal si al carei nume sa fie o garantie a investitiei financiare. De exemplu, Julia Roberts – „Erin Brockovich”. Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori, filmul american nu este decât un „vehicul”, menit sa aduca un numar minim (si maxim) de spectatori in salile cinematografelor. Este conceptul de „star power”. O alta cerinta imperativa este ca povestea sa se teasa pe schema narativa de tip hollywoodian, caci un „scenariu bun” inseamna din punctul lor de vedere „povestea unei persoane care vrea cu disperare ceva si trebuie sa infrunte orice dificultate pentru a obtine acel ceva”.
          
           Un personaj in care sa te recunosti
          
           Inainte de toate, filmul trebuie sa aiba un personaj cu care spectatorul sa se poata identifica sau in privinta caruia sa poata spune macar atât: „Extraordinar, ce seamana cu… cutare!”. Trebuie sa fie o persoana obisnuita, careia i se intâmpla un lucru oarecum iesit din comun.
          
          Un conflict obligatoriu…
          
           …Pentru ca fara conflict nu exista poveste. Aici e problema, scenaristul trebuie sa stie exact cu ce tip de personaj are de-a face, cu cine il confrunta (ca adversar) si caror situatii va fi obligat sa le faca fata. Din acest punct de vedere, scenariul hollywoodian este punerea in pagina a celor mai mari dificultati si mizerii, eroul fiind permanent in ipostaza unui Sisif modern. Intr-o conspiratie generala, tentaculara, toata lumea pare sa fie impotriva lui; mafioti, psihopati, parinti, sot ori sotie, copii, soacre, frati, vecini, sistem administrativ si juridic etc. sunt ingrediente care intra in reteta. Dar conflictul „exterior” nu valoreaza nimic daca nu exista si un conflict „interior”. Cel mai mare dusman (dar si cel mai bun prieten) al eroului este el insusi. In orice moment, el risca (si chiar trebuie, in economia narativa) sa faca cea mai proasta alegere si sa suporte apoi consecintele nefaste ale propriei sale greseli. Prins in mecanismul unor dileme teribile, personajul principal trebuie sa treaca prin redutabile conflicte interioare.
          
           Secvente tabu ale retetei
          
           Orice script admis de „executiv” trebuie sa fie divizat (format) in opt secvente obligatorii. Prima secventa prezinta „rutina” personajului si cadrul general al povestii. Cea de-a doua secventa aduce in scena conflictul. La sfârsitul acesteia, problema centrala a filmului e deja pusa: spectatorul afla obiectivul principal al personajului principal. In cea de-a treia secventa, acest obiectiv se afirma din ce in ce mai mult, dar pe fondul unei sub-intrigi. In secventa nr. 4, obstacolele de tot felul iau amploare. La sfârsitul secventei nr.4, eroul e convins ca si-a rezolvat problema, dar… eroare!, a mers pe un drum gresit, a ratat, o problema mai mare pe care nu a prevazut-o nici un moment apare si el, cu ultimele eforturi, trebuie sa-i faca fata. In secventa 5 sub-intriga capata mai mare intensitate, „cloceste” un moment de maxima tensiune pentru secventa 6, explozia se produce in secventa 7, atunci când eroul e convins ca e facut pulbere, ca a pierdut totul, ca nu mai are nici o sansa… Dar, secventa 8 are grija sa aduca rasturnarea de situatie, sa surprinda ne-initiatii, sa rezolve totul prin câteva scene foarte scurte, clare si… simple.
          
          Ceasul american
          
           Elementele de baza ale retetei exista: poveste, personaj, conflicte, decor… Ramâne ca acestea sa „fiarba” la presiune, in ticaitul acelor de ceasornic. Ceasul care regleaza ritmul naratiunii trebuie astfel reglat, incât efectul bulgarelui de zapada sa fie tinut sub control, sa nu se impotmoleasca si nici sa iste o avalansa de-a dreptul monstruoasa. De aceea, recomandarea principala in scolile americane de scenaristi este: „afara cu scenele de atmosfera si cu momentele gratuite. Nu trebuie pastrat decât ceea ce e absolut necesar. Actiunea nu trebuie sa sufere de nici un timp mort”. Asa ca, in fiecare secunda, in filmul american se petrece ceva…
          
           O haina noua pentru happy-end
          
          Personaj, conflict, schimbari de situatie, piloni pentru… arcul de triumf al scenariului de succes, „made in America”. Personajul traverseaza acest arc si evolueaza in timp ce se confrunta cu incercarile la care e pus. Este conditia sine qua non a filmului de succes: personajul invata din fiecare dificultate câte ceva si in final devine o fiinta mai buna, fie ca e vorba de om, de extra-terestru, de câine, de soarece etc. Este o scoala pentru optimismul american, o scoala care mult timp a sfidat cu buna stiinta realitatea, unde nu totul se incheie cu happy-end, in ciuda eforturilor depuse. Optimism, optimism, dar iata ca, in prag de mileniu trei, de prea multe ori exista din acest punct de vedere o doza de neverosimil, de artificial pe care nici cei mai… naivi dintre naivi nu mai sunt dispusi sa o inghita. Hollywoodul stie insa la rândul sau sa invete din propriile greseli, asa ca tinde sa abandoneze invariabilul pur happy-end, strecurând un bob de credibilitate, menit sa dea o haina noua mult iubitului happy-end. Astfel, daca eroul nu reuseste chiar tot ce-si propune sau in toate directiile, el are marele câstig ca evolueaza, se maturizeaza, se coace. Acelasi sentiment este insuflat bineinteles si spectatorului (cel putin celui american!). Intr-un mod mai voalat, ideea de recompensa pentru efortul depus sustine in continuare optimismul: chiar daca eroul nu a obtinut tot ce si-a propus sau a capatat altceva decât si-a propus initial, in final se dovedeste ca lucrul nou dobândit (in planul cunoasterii, al experientei sentimentale, al increderii in sine, al autoevaluarii etc., etc.) ii era de fapt foarte necesar…
          
          Speranta, un cod universal
          
           Ceea ce face ca un scenariu american sa atraga publicul de oriunde, in afara de structura si staruri, este mesajul de speranta pe care il contine. In plus, ideea ca fiecare fiinta umana este stapâna pe destinul ei si, daca e asa, orice om are toate sansele sa fie un invingator. De fapt, este ideologia unui stat nou care a vrut sa se afirme ca un invingator. In Europa, in schimb, in cinematografia franceza in speta, cum precizeaza Caroline Bongrand, e preferat destinul inecat, personajul infrânt, victima a propriilor neputinte sau vicii, prizonier al unui sistem opresiv, fara sansa unei schimbari de situatii sau a propriei existente. Speranta pare ucisa, in contrast cu structura umana, animata in tot ceea ce face tocmai de acest motor impalpabil, dar cu mers continuu. Apoi, ceea ce da forta tipului de erou american este disponibilitatea de a recunoaste ca s-a inselat, ca a gresit si ca e capabil sa incerce din nou, convins ca intotdeauna exista o a doua sansa. Si asta chiar cu riscul de a esua din nou. Din nou, ideologia americana.* * * Dincolo de toate acestea, diferenta cea mare intre cinematografia europeana (lipsita de succes planetar) si cea americana (care face oriunde sali pline) se poate explica si altfel, invocându-se tot o forma de mentalitate: prima e inca fidela ideii de arta, cealalta priveste filmul ca pe o afacere rentabila, din care trebuie sa iasa cât mai mult profit, mai ales ca ofera consumatorului raspunsuri confortabile la intrebarile si problemele cotidiene cu care acesta se confrunta. Si totusi, „reteta pentru sfaturi utile de viata” va fi imbratisata pâna la urma si de europeni?