Cea mai infricosatoare scena din noua drama de trei ore a lui Christopher Nolan, Oppenheimer, este cea in care un grup de barbati finalizeaza planurile de a lansa bomba atomica asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki.
Pana acum, am auzit cu totii pledoariile in favoarea acestei decizii abominabile: cum a pus ea capat razboiului; cum a fost singura modalitate de a ajunge la japonezi; cum, dupa calculele privind pierderile preconizate, s-ar putea sa fi salvat de fapt vieti. Cu toate acestea, nu am auzit niciodata aceasta decizie rationalizata atat de calm de catre cei care au luat-o, ca si cum ar fi fost o simpla chestiune de contabilitate.
In cele din urma, unul dintre barbati respinge cu nonsalanta Kyoto ca potentiala tinta, crutand zeci de mii de civili, pentru ca orasul avea „o semnificatie culturala pentru japonezi” si pentru ca… isi petrecuse acolo luna de miere!
„Parintele bombei atomice”
Oppenheimer, o epopee a creatiei, a distrugerii, a orgoliului si a multor discutii ametitoare, avanseaza cu logica implacabila a unei reactii in lant. Desi filmul marcheaza prima incursiune a lui Nolan in domeniul dramei biografice, este la fel de incitant ca si filmele sale cu supereroi si de science-fiction. De data aceasta, impulsul are o dimensiune morala deosebita: in montajul sau mereu in miscare, Oppenheimer evoca avantul de neoprit al progresului stiintific. Scenariul acopera o perioada semnificativa de etape importante din viata lui Robert Oppenheimer (interpretat magistral de actorul Cillian Murphy), de la tineretea sa din anii 1920, ca student universitar promitator si rebel, si pana in anii 1960, cand a devenit venerat ca „parinte al bombei atomice.
Cea mai mare parte a dramei se petrece intre timp, pe o spirala de dileme legate intre ele: cursa impotriva nazistilor pentru dezvoltarea bombei si modul in care interesul aproape intamplator al lui Oppenheimer pentru politica socialista
i-a amenintat influenta.
El a structurat filmul Oppenheimer ca pe o drama judiciara incalcita, tesandu-se in jurul a doua audieri separate – una de-a dreptul inchizitoriala, cu usile inchise, filmata in culori, alta o depozitie foarte publica filmata in alb-negru.
Filmul se deruleaza intre aceste diferite capitole din cariera lui Oppenheimer; doar cei care au citit materialul sursa, biografia American Prometheus, ar putea estima corect anul in fiecare conjunctura.
O distributie de zile mari
Filmul plonjeaza periodic in viata personala a lui Oppenheimer, mai exact in triunghiul amoros pe care l-a faurit cu sotia sa, biologul Kitty (Emily Blunt), si amanta sa, psihiatrul Jean Tatlock (Florence Pugh). Dar cu siguranta savantul pare mai putin preocupat de amor si extrem de implicat in logistica Proiectului Manhattan, descris in Oppenheimer ca o adunare de personalitati, nemultumiri si aptitudini conflictuale.
In unele momente, laboratorul Los Alamos, construit in desertul New Mexico, seamana mai curand cu un platou de filmare urias, in care Oppenheimer este un fel de regizor care alearga, vesnic nelinistit, de la un departament la altul, de la un oras la altul, ocolind jurisdictiile, modelandu-si echipa de minti mari si orgolii mai mari pentru diferite sarcini.
De la extaz la agonie
Nu suntem niciodata martori directi ai rezultatelor ingrozitoare ale realizarilor lui Oppenheimer. Exista o scena de repulsie morala, in care omul de stiinta se adreseaza echipei sale dupa victorie, sfasiat deja de remuscari. Dar Nolan nu ne duce la punctul zero, prezentandu-ne orasele pe care bomba faurita de Oppenheimer le-a distrus. Este o omisiune strategica, o absenta cu scop: tragedia trebuie sa se intample in afara ecranului.
Ultima ora din film se va dovedi probabil diviziva. In loc sa se opreasca asupra sentimentului de responsabilitate in crestere al subiectului sau, Nolan reuneste treptat firele atarnate ale celor doua audieri paralele, redirectionandu-si atentia catre statutul tot mai scazut al lui Oppenheimer in D.C., catre statutul autorizatiei sale de securitate in timpul „spaimei rosii” fata de amenintarea comunista si catre relatia sa complicata cu Lewis Strauss (Robert Downey Jr., care se elibereaza de sarcasmul, dar nu si de aroganta personajului sau din Iron Man).
Este un teatru politic complex si inteligent orchestrat, care nu poate sa nu para nesemnificativ in comparatie cu chestiunea puterii atomice, dezlantuite de Oppenheimer si care poate transforma lumea in praf? Cui ii pasa de luptele interne de la Washington cand la orizont se intrezaresc deja siluetele ciupercilor atomice? Poate ca asta este o parte din ceea ce vrea sa spuna Nolan.
Reusita stiintifica a lui Oppenheimer a fost o realizare de neconceput. Cu toate acestea, un deceniu mai tarziu, ea fusese deja incorporata in afacerile si dedesubturile standard ale politicii.
Oppenheimer a schimbat lumea pentru totdeauna, dar nu a putut schimba mentalitatea politicienilor de la Washington. Si, in cele din urma, teribila sa inventie a cazut in mainile unor oameni prea indiferenti fata de adevarata putere a micului atom. In opera lui Oppenheimer, Nolan gaseste o viziune intunecata a istoriei, ca niste grupuri de oameni adunati in camere mici, jucandu-se cu forte care le depasesc nivelul existential.
GABRIEL TUDOR
Comentarii