Hollywood un satuc însoritZona rezidentiala din nord-vestul Los Angeles-ului (California), Hollywood-ul este mai mult decât..
Hollywood un satuc însoritZona rezidentiala din nord-vestul Los Angeles-ului (California), Hollywood-ul este mai mult decât… un „cartier” de lux cu 185000 de locuitori, pentru ca numele lui este sinonim cu un mit, cu un stil inconfundabil. Uzina de filme, Hollywood-ul este cel mai mare creator de vise si de iluzii din lume. Sub bagheta fermecata a unei avalanse de regizori celebri si a unei ploi de vedete formate la dura scoala a star-sistemului american, Hollywood-ul este de fapt un imperiu care a cucerit întreaga planeta cu viziunea proprie în privinta celei de-a saptea arte. Si, când te gândesti ca, în zorii secolului XX, nu era decât un… satuc însorit.
Un destin tipic american
În 1886, locul în care urma sa se nasca acest imperiu al filmului figura în actele de la cadastru ca un rench. Zece ani mai târziu, locul cu pricina se ridica la rangul de târgusor, iar în 1903 devenea, din punct de vedere administrativ, o suburbie a Los Angeles-ului. Un simplu teritoriu anexat unei aglomerari urbane. S-a întâmplat însa ca, în 1907, un regizor de la Selig Company, Francis Boggs, sa caute în California un decor potrivit scenelor de exterior pentru „Contele de Monte Cristo”. Avea nevoie de un spatiu însorit, inundat de lumina naturala. S-a îndragostit atât de mult de peisaj încât, dupa nici doi ani, s-a hotarât sa se instaleze în zona – exista deja bulevardul Edendale care lega suburbia de Los Angeles – si, mai mult, chiar sa înfiinteze un studio propriu. Curajul acestui regizor a atras repede atentia altora; ca sa scape de concurenta feroce întruchipata de Motion Picture Patent Company (Trust Edison) care domnea asupra cinematografiei din New York, câtiva producatori independenti au urmat exemplul lui Francis Boggs. În 1913, regizorul Cecil B. De Mille turna „Indiana”, primul film american al carui succes a depasit granitele Statelor Unite.
Decor natural… pe gratis
Pe lânga faptul ca nu era sfâsiata de concurenta, regiunea californiana oferea numeroase alte avantaje producatorilor: pretul terenurilor si al locatiilor era incredibil de scazut, iar peisajele de o varietate exceptionala: munti, lacuri, zone desertice, plaje, o temperatura care nu scadea niciodata sub zero grade si un soare stralucitor aproape pe parcursul întregului an. Un Paradis care nu avea cum sa ramâna doar la discretia producatorilor independenti, rechinii cei mari de la vremea aceea au simtit prada. Asa se face ca, în 1911, firma new york-eza Motion Picture Company a cumparat câteva terenuri în Santa Monica, foarte potrivite pentru realizarea primelor westernuri californiene. Tot atunci, Vitagraph, o alta companie new york-eza, s-a instalat si ea în California. Începutul fusese facut. Ca margele pe ata, „Paradisul” a fost invadat: în 1912, de Lubin Studios si Universal Film Manufacturing Company (viitorul Universal), în 1914 de Fox, în 1915 de Triangle si, în 1918, de Warner. În 1914, la izbucnirea razboiului, California gazduia deja o industrie de film cu structuri destul de bine conturate, o industrie care punea, în mod clar, în dificultate pe piata internationala companiile franceze, în special celebra companie Pathe. Razboiul n-a facut decât sa accentueze declinul cinematografiei europene.
Expansiunea „studio-sistemului”
În conjunctura nou creata, Hollywood-ul n-a avut decât de câstigat. Generos (de fapt, foarte interesat), a primit cu bratele deschise numerosi producatori si regizori, emigranti din Europa. Dupa etapa initiala de instalare si expansiune, în mai putin de alti zece ani, sistemul numara zeci de societati ca-re, organizându-se în jurul marilor case producatoare de film, au monopolizat activitatile de productie, de distributie si de exploatare din Statele Unite si nu numai. Suprematia asa-numitului „studio-system” si, implicit, controlul a tot ce misca în lumea filmului, avea sa dureze pâna dupa cel de-al doilea razboi mondial. În 1927, dupa aparitia cinematografului sonor, masina de film californiana si-a pornit în forta toate motoarele, alimentând, cu productiile sale, peste 15000 de sali de cinema din State Unite si alte 50000 din întreaga lume. În mod evident, Hollywood-ul s-a adaptat spectaculos de repede la tehnica sonora. În plus, aceasta revolutie a cinematografului i-a determinat pe producatori sa conceapa o noua organizare a „studio-system”-ului, mai performanta, mai expansionista, adaptata tehnicii moderne de la acea vreme.
Major si Minor
Este perioada marcata de dominatia clara a cinci companii, denumite „Majors” (Paramount, MGM, Fox, Warner si RKO) si a altor trei, denumite „Minors” (Columbia, United Artists si Universal). Ele sunt nucleul „studio-system”-ului care, timp de aproape trei decenii, prin intermediul marilor producatori, a detinut controlul asupra retelelor de distributie, a coordonat jocul încasarilor, a împartit filmele în doua categorii ( „filme de categoria A” – superproductiile, realizate cu buget mare; „filme de categoria B” – productii de serie, cu buget modest). Majorii reprezentau puterea suprema în ceea ce priveste programarea filmelor în premiera, si asta se realiza în functie de propria lor strategie economica. Dar, cum nici unul dintre cei 5 Majori nu putea sa produca suficiente filme pentru a raspunde nevoilor impuse de propriile sali de difuzare (trei sferturi din numarul total al acestora le apartineau), au cazut de acord sa instaureze între ei o colaborare care sa le permita amortizarea costurilor superproductiilor, din ce în ce mai mari. Productia de filme ieftine, „de duzina”, însa pe gustul publicului, a facut de asemenea parte din strategia pusa la cale atunci, dar practicata pâna în zilele noastre.
Masina de creat idoli
Fara nici o îndoiala, veritabila forta a sistemului inventat de Hollywood s-a bazat pe ideea de a oferi publicului personaje ireale si totodata fascinante, pe care oamenii sa le adore. De la bun început, pe „parintii” sistemului nu i-a interesat ca spectatorii vor ignora, de cele mai multe ori, numele regizorului si ca vor merge la film doar pentru vedetele de pe ecran. Dimpotriva, au facut tot posibilul sa creeze staruri, cu atât mai bine cotate cu cât reusesc sa-si piarda propria identitate, astfel ca omul de rând sa se identifice cu personajul din film. Asta nu înseamna ca starul de tip hollywood-ian, produs al „studio-system”-ului, trebuie sa fie un actor maleabil, capabil sa interpreteze orice compozitie. El trebuie sa fie doar apt sa „întepeneasca” în imaginea ideala, construita special pentru el: seducator de profesie (Rudolf Valentino), fermierul viril (John Wayne), dezabuzatul cinic (Humphrey Bogart), adolescentul pierdut (James Dean), femeia enigmatica (Greta Garbo), femeia fatala (Ava Gardner). Mai mult, starul, pentru a nu-si contraria publicul, trebuie sa ramâna fidel imaginii create special pentru el (Buster Keaton s-a angajat prin contract sa nu râda niciodata în public). Cu foarte mici exceptii, lucrurile nu s-au schimbat nici azi. Aceasta regula de aur a sistemului hollywood-ian nu-i usor de suportat de catre cei ce accepta „pactul cu Diavolul”; putini au rezistat, acelasi lucru se întâmpla si acum; nevoia de a evada în alcool si drog sau iesirea disperata „din scena” prin sinucidere este adesea pretul platit pentru coroana de star.
Cel mai mare dintre mari
Timp de trei decenii, Hollywood-ul s-a identificat cu destinul Majorilor si, în primul rând, cu cel dintâi dintre ei, Paramount. Compania a fost creata de Adolph Zukor, în 1916. L-a numit ca director general de productie pe cineastul Cecil B. De Mille, care a ramas în memoria publicului prin filmele sale de mare montare, impresionante prin epica lor maiestuasa, prin decorurile de amploare si valorile morale pe care le-a promovat. În 1923, noua companie se putea deja lauda doua triumfuri comerciale rasunatoare, un western cu James Cruze si „Cele zece porunci” de De Mille. Compania avea sub contract câteva nume sonore – Gloria Swanson si Rudolf Valentino, carora putin mai târziu li s-au alaturat Garry Cooper si Marlene Dietrich. La început, politica firmei a avut în vedere atragerea la Hollywood a unor regizori si actori europeni – germani, francezi si chiar rusi. În anii ’40, viziunea s-a schimbat si s-a mers pe formarea unei noi generatii de actori „made in America”; asa s-au nascut Bob Hope, Bing Crosby, Veronika Lake, Alan Ladd. Paramount a fost prima companie care a înteles importanta instituirii unei colaborari cu industria discografica si, în 1958, s-a alaturat casei de discuri care lucra pentru Elvis Presley.
Rivalul nr.1
În ciuda coalitiei dintre cei cinci Majori, marele rival al lui Paramount era Metro-Goldwyn-Mayer, considerat de multi „studioul-rege” din cauza pre-zentei leului pe logo. Înfiintat relativ târziu (1923), studioul devine însa foarte repede o forta, gratie presedintelui sau, Louis B. Mayer, personaj megaloman, care îsi impune propriul stil asupra sistemului. El este cel dintâi producator care introduce un riguros cod al cenzurii. Desi numeste un supervizor al scenariilor, el însusi este cel care controleaza strict valorile morale ale subiectelor propuse. Evident, puritanismul lui este usor de reperat în filmele produse la MGM. Personajele feminine sunt întotdeauna diafane si lipsite de componenta excesiv senzuala. Operatorii sunt obligati sa puna la punct o modalitate de ilumi-nare selectiva, cu posibilitatea de estompare a trasaturilor carnale prea… expresive. Fiecare actrita aflata sub contract cu MGM este obligata sa reprezinte un anumit ideal pentru o anumita fractiune a publicului.
Destramarea fostului Imperiu, nu si a puterii
Ca un castel de carti de joc, dupa aproape trei decenii de coalitie si de suprematie, Imperiul Majorilor si Minorilor s-a destramat, fiecare companie luându-si soarta în propriile mâini si încercând sa-si rezolve problemele financiare prin care treceau. Au urmat ani de suisuri si coborâsuri, vânzari si cumparari, fuzionari, schimbari spectaculoase de… stapâni. Evolutia vechilor societati de productie confirma faptul ca Hollywood-ul a intrat în era unui conglomerat, tot foarte puternic, dar foarte deschis ofertelor din afara sistemului, în masura în care sunt si avantajoase.
De exemplu, u Compania Fox – cel de-al treilea Major de altadata – a fost cumparata în 1981 de un magnat al petrolului, Marvin Davis, si de patronul presei, australianul Rupert Murdoch, iar în prezent este proprietatea firmei Sony. u Warner – al patrulea Major -, dupa o perioada de dificultati financiare… majore, foarte aproape de criza în 1983-1984, a reusit sa se salveze spectaculos prin succesul câtorva productii, cum ar fi „Gremlins” (Joe Dantes, 1984) si „Batman” (Tim Burton, 1988) si astfel chiar ajunge în 1990 sa se claseze pe primul loc între companiile de productie de la Hollywood, acoperind 19% din piata filmelor. În 1991, gaseste întelept totusi sa-si consolideze pozitia prin asocierea cu firma japoneza Toshiba. u Columbia – primul dintre Minori – a fost cumparata, în 1982, de firma Coca-Cola si a fuzionat cu Tristar Pictures. u Compania Universal – al treilea Minor – a fost cumparata, în 1990, de gigantul japonez al electronicii, Matsushita. u Interesant a fost destinul micii firme create de Walt Disney în 1925, care accede, în anii 1980, la rangul de Major prin afilierea cu Buenavista si politica de productie si comercializare foarte diversificata.
Hollywood-ul nu mai este azi implicat exclusiv în productia si difuzarea de filme. Conglomeratul californian a investit în industria de discuri, edituri, parcuri de distractii, video, retele de televiziune prin cablu. Reprezentantii sai detin terenuri în orice colt al Statelor Unite. Vechile studiouri au fost transformate în muzee, vizitate de milioane de turisti.
Scene din filme istorice care s-au întâmplat în realitate
Istoria este plina de comportamente umane socante si extreme, iar uneori regizorii...
Comentarii