„Povestile” de la Cannes

          Nu stim cât de repede sau daca vom avea vreodata sansa sa vedem în cinematografele noastre filmele premiate la Cannes. Deocamdata putem sa speram însa ca despre ele se va mai vorbi un timp, chiar si asa.

          Nu stim cât de repede sau daca vom avea vreodata sansa sa vedem în cinematografele noastre filmele premiate la Cannes. Deocamdata putem sa speram însa ca despre ele se va mai vorbi un timp, chiar si asa… „în orb”. Va propunem sa trecem macar în revista, foarte pe scurt, subiectele tratate în doua dintre filmele încununate cu premii…
          
          „Camera fiului”
          
           Povestea lui Nanni Moretti (încununat cu Palme d’Or) este tulburatoare deoarece se centreaza pe moartea violenta a unui copil (victima a unui accident) si pe dificultatea devastatoare a celor ramasi în urma sa – parinti, rude apropiate si prieteni – de a suporta doliul. Cu un realism extraordinar de brutal, regizorul insista în special pe durerea tatalui, psihanalist de profesie (rol interpretat chiar de Nanni Moretti) care este incapabil pe de-o parte sa accepte ideea pierderii fiului sau, iar pe de alta sa gaseasca resurse interioare pentru a suporta si manifestarile de durere ale celorlalti. Pentru el, povara sufleteasca este atât de coplesitoare încât chiar înainte de a demara pregatirile pentru funeralii, se separa de sotia lui, preferând sa-si rumege chinul de unul singur, inapt sa mai aline si suferintele altcuiva.
          
           „Pianista”
          
           „Pianista”, filmul regizorului Michael Haneke, care a obtinut trei trofee (marele premiu al juriului, premiul pentru cea mai buna actrita – Isabelle Huppert, si premiul pentru cel mai bun actor – Benoît Magimel) se tese pe seama povestii unei profesoare de pian, celibatara, ajunsa la vârsta de 40 de ani, care, desi traieste alaturi de mama sa într-o atmosfera austera, frecventeaza în secret salile de cinema unde se difuzeaza filme porno. Aluneca treptat catre un voyeurisme morbid, experimenteaza automutilari cu o placere de-a dreptul masochista si se întâmpla sa intre si într-o relatie sentimentala care îi da prilejul sa-si manifeste întreaga ei sexualitate prea mult timp sugrumata. Partenerul este un elev de-al sau, cu 20 de ani mai tânar, dar care, îndragostit de profesoara, e fascinat sa guste din placerile pe cât de tulburatoare, pe atât de perverse ale relatiei dintre… maestru si discipol.
          
          Cannes, în varianta necâstigatoare
          
          …Cu atât mai putin probabil este sa ni se ofere vreunul dintre filmele care, desi nu s-au ales cu vreun premiu, au atras atentia asupra lor, stârnind curiozitate si puncte de vedere controversate. Vom aminti doua dintre ele.
          
          Jean-Luc Godard aduce un elogiu iubirii
          
           Regizorul francez Jean-Luc Godard este considerat în istoria cinematografiei drept cel mai original si mai excentric dintre regizorii Noului Val. Pâna la varsta de 70 de ani, cât are în prezent, nu s-a dezmintit niciodata: spirit nelinistit si curios, mereu în goana dupa noutate, contrariaza lumea înconjuratoare atât prin comportament, cât si prin filmele pe care le face. Filmul sau de debut, „A bout de souffle” („Cu sufletul la gura”) avea sa fie încununat cu marele premiu al festivalului… de la Berlin. Creatiile ulteriore (aproape 50 de titluri pâna în prezent) i-au completat palmaresul cu numeroase alte premii ce i-au fost acordate tot la festivalurile de la Berlin sau de la Venetia. În toata cariera sa, nu i s-a decernat însa nici un premiu la Cannes. Ultima sa prezenta în competitie a fost în 1990, cu filmul „Noul Val” avându-l în distributie pe Alain Delon. Anul acesta a intrat în competitie cu „Eloge de l’amour”, un film interesant, dupa parerea criticilor si a juriului, dar care lasa sa se vada oboseala unui copil teribil al Noului Val, azi septuagenar. Fara sa-si fi pierdut totusi placerea de a soca, cineastul a recunoscut la conferinta de presa ca filmele sale din ultimii ani nu atrag în salile de spectacol mai mult de 5000, maximum 20000 de spectatori, asa ca nu are naivitatea sa creada ca ar putea câstiga vreun concurs de box-office. În ciuda acestei realitati si a faptului ca „Eloge de l’amour” a fost programat sa fie proiectat la o ora matinala, când de obicei participantii la festival nu se prea înghesuie sa intre în sala de cinema, preferând sa doarma sau sa profite de razele soarelui de pe plaja, filmul lui Godard a suscitat o vie curiozitate în special printre celebritatile venite tocmai din America. Unii fani ai „stilului Godard” ar fi putut sa creada ca juriul va cadea fascinat de aceasta ultima creatie a cineastului francez, care de mai bine de 15 ani încoace exploateaza o vena artistica aparent inepuizabila pentru el, ce îl conduce mai curând spre eseu cinematografic decât catre o poveste liniara, cu cap si coada. Regizorul îsi construieste filmul folosind colaje, aluzii, digresiuni, cu nuante pregnant poetice si vizuale. Imaginile frapeaza, fiind alcatuite dintr-un amestec de culori, cu alb-negru. S-ar putea spune ca „Eloge de l’amour” este povestea a trei cupluri (unul tânar, altul adult, altul aflat la vârsta a treia), care parcurg aceleasi etape: prima întâlnire, pasiune, despartire, reîmpacare. În realitate, cineastul se joaca si foloseste acest pretext doar pentru a vorbi despre cinema, literatura, filozofie… Malitiosii n-au putut sa reziste ispitei de a sesiza vechea placere a regizorului de a presara pe ici-colo câte „un aforism godardian”, cum ar fi: „Cinematograful n-a schimbat nimic,doar câteodata a îndemnat la iubire si reflexie”, „Cinematograful este avant-garda comertului”, „Când lucrurile devin legenda, trebuie sa te supui legendei”, „E straniu cum lucrurile capata un sens exact când se sfârsesc”…
           Desi filmul cu care Godard s-a prezentat în competitia de anul acesta poate fi etichetat drept „film de autor”, gen practicat destul de mult în Europa si, mai ales în Franta, cineastul a facut declaratii care au semanat deruta în rândul auditoriului. „Oamenii au ceea ce merita” a apreciat cel ce se defineste ca un „filozof al cinematografiei”. Bine, si-au zis cei ce-l ascultau. Dar Godard a continuat: „Între un film prost kirghiz si un film prost cu Bruce Willis, prefer sa-l vad pe Willis”. Atunci, pentru cine sunt „filmele de autor”?, s-au întrebat imediat cei ce-l considera pe Godard un împatimit creator de arta adevarata. Eroare, Godard refuza sa se defineasca drept creator: „Din moment ce Renault îsi revendica meritul de creator de automobile si, pe deasupra, boteaza aceste masini cu numele… Laguna, cum as mai putea eu sa revendic acest termen?” Jean-Luc Godard a anuntat ca în prezent lucreaza la un nou film: „Notre musique”. Recent, a fost nevoit sa abandoneze un proiect foarte drag lui – adaptarea cinematografica a romanului „Truismes” de Marie Darreussecq. „Am dat 500000 de franci editorului, pentru a cumpara drepturile de autor, dar am fost incapabil sa duc treaba la bun sfârsit”, a spus cineastul cu vadita autoironie.
          
          „Made in USA” – moarte condamnarii la moarte
          
          Pe 2 martie 2000, în asa-zisa „joie neagra”, un tânar de culoare, Odell Barnes, a fost executat într-o închisoare texana, fiind condamnat pentru uciderea unei prietene a mamei sale, fapt pe care el l-a negat cu înversunare pâna la ultima suflare. Era vinovat? Era nevinovat? Acestea sunt principalele întrebari pe care si le pune filmul documentar „Made in USA” semnat de Solveig Anspach si care îsi propune nu atât sa ofere un raspuns, cât mai ales sa aduca în atentia publicului problema condamnarii la moarte.
          „Vinovat: Barnes Odell. Ora 18,15: Imobilizat pe targa. Ora 18,17: perfuzie în bratul drept. Ora 18,19: perfuzie în bratul stâng. Ora 18,24: ultimele cuvinte. Ora 18,15: începutul injectiei letale. Ora 18,34: declarat mort”. Acest raport este citit cu voce din off. Asupra închisorii din Huntsville se lasa noaptea. Fara efecte de stil, Solveig Anspach (care s-a remarcat cu filmul „Haut les coeurs”) si jurnalista americana Cindy Babski recompun si detaliaza ancheta si contra-ancheta afacerii Helena Bass, gasita moarta în propria ei casa, într-o seara din noiembrie 1989. Plasat în boxa juratilor, spectatorul nu stie ce sa creada, îi e imposibil sa dea un verdict în urma caruia sa nu aiba remuscari. Martorii, filmati cu o camera video, defileaza într-o suita impresionanta; printre ei, tatal lui Odell care nu si-a vazut fiul în ultimele 91 de zile, nefiind înscris pe lista vizitatorilor autorizati; procurorul districtual care respinge cu obstinatie fiecare element al contra-anchetei si conchide astfel: „Chiar daca un martian ar fi debarcat în gradina victimei, ce legatura ar fi putut avea acesta cu probele materiale elocvente, care îl incrimineaza pe Odell Barnes?”. Procesul abunda de lucruri care se spun, se admit ca batute în cuie, apoi totul este contrazis. Odell a violat-o pe prietena mamei lui sau doar a întretinut o relatie sexuala normala cu ea, cu ceva timp înainte sa fie ucisa? Pe lânga alte zeci de întrebari cu raspunsuri discutabile, aceasta este un element-cheie asupra caruia planeaza îndoielile celor ce trebuie sa stabileasca vinovatia acuzatului. Dar intentia realizatorului filmului nu este de a stabili vinovatia sau nevinovatia, nici de a da implicit o palma justitiei în cazul în care s-ar fi înselat, ci de a aduce în discutie un aspect revoltator dupa parerea lui: în Texas, dupa cum sustine el, în programul de lucru al judecatorilor alesi figureaza pedeapsa cu moartea si, de obicei, victime cad persoanele sarace, fara aparare. În ceea ce priveste condamnarea la moarte si executia lui Odell Barnes, americanii fiind obisnuiti cu „n” asemenea evenimente, au fost ocoliti de emotii. În schimb, francezii, la vremea respectiva l-au asaltat pe tânarul de culoare cu sute de scrisori de încurajare, unele fragmente din ele sunt chiar citite în film. Printre ele se numara, desigur, si scrisorile pe care chiar Solveig Anspach i le-a trimis condamnatului. A încercat, de altfel, sa-l si întâlneasca, dar autoritatile închisorii nu au permis acest lucru. Ar fi vrut sa-l cunoasca direct si sa-l anunte ca lucreaza la un film bazat pe povestea lui. „Pentru noi, a declarat Solveig, era important ca el sa stie acest lucru: ca plecând de la cazul sau, vorbim în numele tuturor celor care se afla în spatele zidurilor închisorilor, vinovati sau nu, dar condamnati la moarte.”
          E de la sine înteles ca filmul îsi asuma un vadit „spirit militant”. Prin intermediul jurnalistei Cindy Babski, coautoare, este posibil ca filmul sa fie destul de repede difuzat în Statele Unite, daca nu în cinematografe, cel putin (!) pe unele canale de televiziune.