Zabovesc la primul numar pe 2023 al revistei Luceafarul de dimineata pe care a avut amabilitatea sa mi-l trimita Aurel Maria Boros, secretar general de redactie.
Am retinut un text semnat de Nicolae Iliescu povestind despre o intalnire cu Dumitru Radu Popescu (recent plecat dintre cei vii) de la revista Tribuna din Cluj-Napoca, din 1978, si-mi amintesc ca o vizita similara ii facusem si eu lui DRP insa cu doi ani inainte, in 1976, anul in care am si debutat literar la Tribuna.
„Pe Dumitru Radu Popescu l-am cunoscut intaiasi data la Cluj-Napoca, in 1978 si in biroul din redactia Tribunei, aflata intr-un colt al patratului aluia magic din Piata Centrala a urbei. Trimisesem, impins de Croh, profesorul si indrumatorul nostru de cenaclu, Ovid S. Crohmalniceanu, o proza, Fuga, care imi place si acum foarte mult, si scrisesem in plic ca ma cheama Nic. Elian si ca dupa mine cel mai bun prozator este adrisantul, adica taman Dumitru Radu Popescu.
Crohul imi spusese ca este cel mai deschis redactor-sef de revista literara si ca are sa-i placa textele mele. Am luat Tribuna de la chioscul de ziare de vizavi de Dinamo trei saptamani la rand pana mi-am vazut textul aparut. Am impresia ca spuneam undeva ca sunt de fapt Iliescu iar Tudor Dumitru Savu, care va deveni unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei, imi va povesti cum DR umbla prin redactie si intreba cine ma cunoaste. Intr-un tarziu si-a amintit Tudorica zis Vusea ca se intalnise in holul facultatii de pe strada Horia cu unul cu acelasi nume si cu ocazia Zilelor Eminescu.
Oameni cu care te intersectezi, pe care ii intalnesti, care iti raspund la telefon sau care nu-ti raspund, dar care apoi te cauta ei. Cu care probezi un fel de prietenie, care-ti stau alaturi, cu care sarbatoresti succesul sau cu care imparti painea amara a infrangerii. Oameni cu care iesi pe strada, cu prietenia carora te mandresti. Oameni care iti dau telefon si te felicita pentru un rand reusit sau care iti spun ca ai zbarcit-o in cutare loc. Oameni care iti dau povete, care te asculta atent, nu uitandu-se in alta parte, care stiu sa poarte un dialog, mai dai tu, mai lasa el. Caci dialogul un fel de comert este, cu vorbele! Oameni care citesc, se pun la punct, se entuziasmeaza, se bucura ca niste copii cand le apare o proza, cand le apare cate o carte. Literatura inseamna bucurie, inseamna lumina, se face din tandari de luna si se citeste la soare, este ca un fel de predica voioasa, zambitoare, se face si se consuma, adica se citeste, cu sufletul plin.
Dumitru Radu Popescu nu era si absolvent al facultatii de medicina, ci numai al celei de filologie din Cluj, terminase doar primii trei ani, stadiul preclinic, cum se spune, si-mi marturisise odata, sau am visat ca mi-a marturisit, ca se oprise acolo, la anul trei, fiindca nu suporta sangele si disectiile, dar le va descrie minunat, insirand lupta dintre simturi, mirosuri si detalii in toate prozele sale.
Caci scrisul lui este o continua proza care amesteca toate structurile si mijloacele de expresie voluptuos si lacom. „Criticusii”, asa dupa cum insusi ii denumeste, adica mai precis cititorii de meserie si fara talent sa compuna vreo compunere literara numesc realism aspru ce-ea ce inchide in sertarele dintre cuvinte acest scriitor de exceptie.”
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii